Walter Miller Jr - Cantică pentru Leibowitz

— Nu am vrut să ucid.

— Încerci să-ţi cauţi scuze? întrebă duhovnicul.

— Nu, părinte. Am vrut să provoc durere. Mă acuz că am încălcat spiritul celei de-A Cincea Porunci cu gândul şi cu fapta, şi că am păcătuit faţă de dragostea de semeni şi dreptate. Am atras ruşinea şi vina asupra funcţiei mele.

— Înţelegi că ai încălcat jurământul de a nu recurge niciodată la violenţă?

— Da, părinte. Regret amarnic.

— Şi singura circumstanţă atenuantă e că ai văzut roşu dinaintea ochilor şi ai lovit? Ţi se întâmplă des să abdici de la comandamentele raţiunii?

Întrebările inchizitoriale continuară, cârmuitorul abaţiei rămânând în genunchi, iar stareţul stând în picioare şi judecându-şi stăpânul.

— Bine, spuse părintele Lehy în cele din urmă, drept penitenţă promite să rosteşti…

Zerchi mai zăbovi o oră şi jumătate până să ajungă la capelă, dar doamna Grales încă îl aştepta. Stătea în genunchi, într-o strană de lângă confesional şi părea pe jumătate adormită. Ruşinat de sine însuşi, abatele sperase să n-o mai găseasscă în capelă. Înainte de a putea s-o asculte, trebuia să-şi facă penitenţa. Îngenunche lângă altar şi-i trebuiră douăzeci de minute să-şi termine de spus rugăciunile pe care părintele Lehy i le dăduse drept canon pentru acea zi, dar, când se întoarse către confesional, doamna Grales era tot acolo. I se adresă de două ori până să-l audă şi, când se ridică, o văzu împleticindu-se puţin. Ea se opri o clipă să pipăie faţa lui Rachel, cer-cetându-i pleoapele şi buzele cu degete uscate.

— Ai păţit ceva, fiica mea? întrebă abatele.

Femeia ridică ochii spre ferestrele înalte. Privirea ei dădu roată tavanului boltit.

— Da, părinte, şopti ea. Îl simt pe Necuratul prin preajmă, zău. Necuratu-i aproape, tare aproape de noi. Simt nevoia să mă spovedesc, părinte… şi mai e ceva.

— Altceva, doamnă Grales?

Se aplecă spre el şi-i şopti ţinând mâna la gură:

— Trebuie să-i caut iertare şi Lui.

Preotul tresări imperceptibil.

— Cui? Nu înţeleg.

— Iertare… Lui, care m-a făcut aşa cum sunt, scânci ea. Apoi pe buze îi apăru un zâmbet larg. Eu… eu nu L-am iertat niciodată.

— Să-L ierţi pe Dumnezeu? Cum îndrăzneşti? El este drept. El e Dreptatea, El e Iubirea. Cum poţi spune…?

Îi ceru iertare din priviri.

— Nu poate o femeie bătrână să-L ierte puţin pentru Dreptatea Lui? Înainte de a cere iertare pentru ea însăşi?

Dom Zerchi îşi înghiţi nodul din gât. Aruncă o privire către umbra cu două capete profilată pe pardoseală. Forma aceea sugera o Dreptate îngrozitoare. Nu reuşi să-i găsească vină pentru că alesese cuvântul iertare. În lumea ei simplă, era posibil ca dreptatea, la fel ca şi nedreptatea, să fie iertată, ca Omul să-i acorde iertare lui Dumnezeu, tot aşa cum Dumnezeu putea să-l ierte pe Om. Fie cum zice ea, şi rabd-o, Doamne, gândi el, şi-şi netezi stola.

Femeia făcu o plecăciune către altar înainte de a intra amândoi în confesional şi preotul băgă de seamă că atunci când îşi făcea cruce, mâna ei atingea şi fruntea lui Rachel, nu numai pe-a ei. Dădu în lături perdeaua groasă, trecu în partea sa şi şopti printre zăbrele:

— Ce doreşti, fiica mea?

— Binecuvântare, Părinte, pentru c-am păcătuit…

Femeia vorbea poticnit. Nu reuşea s-o vadă bine prin reţeaua deasă care acoperea grila. Se auzea doar scâncetul slab şi ritmat al Evei. Acelaşi, acelaşi, veşnic la fel, şi nici măcar o femeie cu două capete nu putea găsi căi noi de a ieşi în calea răului, nereuşind decât să calce pe urmele Originalului şi să-l maimuţărească. Simţind încă ruşinea propriei sale purtări faţă de fată, poliţişti şi Cors, îi veni greu să se concentreze. Cu toate acestea, cât timp ascultă confesiunea, mâinile îi tremurară. Din cauza grilei, ritmul vorbelor ajungea amorţit şi înfundat până la el, precum bubuitul îndepărtat al unor baroase. Cuie bătute în palmă, străpungând lemnul. Ca alter Christus, vreme de o clipă simţi apăsarea fiecărei poveri înainte de a o da Celui care le răbda pe toate. Era vorba de omul ei. Erau lucruri secrete şi pângărite, evenimente care meritau învelite în ziare vechi şi îngropate la adăpostul nopţii. Faptul că nu reuşea să înţeleagă decât o parte dintre ele părea să facă ororile şi mai cumplite.

— Dacă încerci să-mi spui că eşti vinovată de păcatul avortului, şopti el, trebuie să te anunţ că iertarea îţi poate fi acordată doar de episcop, iar eu…

Tăcu. Se auzi un muget îndepărtat şi mârâitul pufnit al rachetelor lansate de pe poligon.

— Cel Rău! Cel Rău! scheună bătrâna.

Simţi un fior în creştetul capului: o tresărire de spaimă dementă.

— Repede! Un act de pocăinţă! murmură el. Zece Ave Maria, zece Tatăl Nostru drept pedeapsă. Va trebui să-ţi repeţi confesiunea cu altă ocazie, dar, deocamdată, un Act de Păcăinţă.

O auzi şopotind de cealaltă parte a grilei. Grăbit, rosti o rugăciune pentru iertarea de păcate: Te absolvat Domi-nus Jesus Christus; ego autem eius auctoritate te absolvo ab omni vinculo… Denique, si absolvi potes, expeccatis tuis ego te absolvo in Nomine Patris…

Înainte de a încheia, prin perdeaua groasă a confesionalului se strecură o sclipire. Ea crescu tot mai mult în intensitate, până când în interiorul confesionalului se făcu lumină ca la amiază. Din perdea începu să iasă fum.

— Aşteaptă, aşteaptă! şuieră el. Aşteaptă până se stinge.

— aşteaptă aşteaptă până se stinge, răsună o voce stranie şi moale venind de dincolo de grilaj. Nu era vocea doamnei Grales.

— Doamnă Grales? Doamnă Grales?

Ea îi răspunse într-un murmur somnoros, împleticit:

— N-am vrut să… niciodată n-am vrut să… nu iubesc… Iubire… Glasul i se stinse. Nu era aceeaşi voce care-i răspunsese cu câteva momente mai devreme.

— Hai, repede, fugi!

Fără să mai aştepte pentru a vedea dacă-i ascultase sfatul, ţâşni afară din confesional şi alergă pe intervalul dintre bănci către altarul secundar. Lumina mai pălise, dar încă ardea pielea cu strălucirea ei orbitoare ca a soarelui la amiază. Câte secunde au mai rămas? Biserica se umpluse de fum.

Intră valvârtej în sanctuar, se împiedică de prima treaptă, socoti asta drept o îngenunchere şi se duse la altar. Cu mâini tremurânde, luă de pe tabernacul ciboriul plin cu trupul lui Cristos, făcu din nou o genuflexiune în faţa Sfintei Fecioare, înşfăcă trupul lui Dumnezeu şi încercă să scape cu fuga.

Clădirea se prăbuşi asupra lui.

Când se trezi, în jur nu văzu decât praf. De la brâu în jos, era ţintuit la pământ. Zăcea pe burtă în moloz şi încercă să se mişte. Un braţ îi rămăsese liber, însă celălalt îi fusese prins sub greutatea care îl apăsa. În mâna încă liberă ţinea ciboriul, dar în cădere îl înclinase, şi capacul se desprinsese, astfel că pe pământ se vărsaseră câteva dintre cuminecături.

Suflul exploziei îl azvârlise din biserică, socoti el. Zăcea pe nisip şi văzu resturile unei tufe de trandafiri acoperite de moloz. O floare rămăsese încă prinsă de crenguţă — era un exemplar de salmon armenians, remarcă el. Petalele erau pârlite.

Din cer răzbătea un vuiet intens de motoare şi prin praful care plutea în aer sclipeau când şi când lumini albăstrui. La început nu simţi nici o durere. Încercă să-şi întoarcă puţin capul pentru a arunca o privire la monstrul care îl ţintuia la pământ, dar îl străfulgerară durerile. Ochii i se împăienjeniră. Strigă moale. Nu voi să mai privească peste umăr. Fusese prins sub cinci tone de pietre. Ele înghiţiseră ceea ce-i mai rămăsese din partea de jos a corpului.