Walter Miller Jr - Cantică pentru Leibowitz

Începu să adune cuminecăturile una câte una. Îşi mişcă braţul liber cu fereală. Precaut, le culese din nisip. Vântul ameninţa să împrăştie bucăţelele din trupul lui Cristos în toate părţile. Măcar m-am străduit, Doamne, gândi el. Îi mai trebuie cuiva ultima împărtăşanie? Ultima grijanie? Va trebui să se târâie până la mine, dacă are nevoie. Dar o mai fi rămas cineva în viaţă?

Nu reuşi să audă nici o voce, totul era acoperit de vuietul îngrozitor.

Un firicel de sânge îi curgea în ochi. Şi-l şterse cu mâneca pentru a nu păta anafura cu degetele însângerate. Nu e sângele care trebuie, Doamne, e al meu, nu al Tău. Dealba me.

Recuperă mai toate bucăţile împrăştiate, dar la câteva, răzleţite de vânt, nu putea ajunge. Se întinse după ele, dar văzu negru înaintea ochilor, cât pe ce să-şi piardă cunoştinţa.

— Isuse Maria Iosif! Ajutor!

Auzi o şoaptă slabă, îndepărtată şi abia perceptibilă, pe jumătate acoperită de urletele ce veneau din cer. Era vocea stranie şi dulce pe care o auzise în confesional care îi reluă iarăşi cuvintele ca un ecou:

— isuse măria iosif ajutor…

— Poftim? strigă el.

Strigă de câteva ori, dar nu mai primi răspuns. Praful începuse să se aştearnă pe pământ. Puse capacul pe ciboriu pentru a împiedica nisipul să se amestece cu anafura. Rămase nemişcat o vreme şi-şi ţinu ochii închişi.

Nenorocirea e că, atunci când eşti preot, trebuie să urmezi sfaturile pe care le dai altora. Natura nu-ţi cere nimic fără să te fi pregătit ea însăşi pentru poverile pe care trebuie să le suporţi. Asta mi-e răsplata pentru că i-am spus vorbele Stoicului înainte de a i le fi spus pe cele ale lui Dumnezeu, gândi el.

Durerile erau suportabile, dar simţea o mâncărime îngrozitoare în partea de trup rămasă prizonieră sub dărâmături. Încercă să se scarpine; degetele nu întâlniră decât piatră colţuroasă. Strânse degetele în jurul unei pietre, apoi, după un moment, se cutremură şi-şi retrase mâna. Terminaţiile nervoase vătămate lansau cereri nebuneşti să fie scărpinate. Se simţi lipsit de demnitate.

Ei, doctore, cum de n-ai ştiut că mâncărimea e un rău mai cumplit decât durerea?

Gândul îl făcu să râdă puţin. Hohotul aduse cu sine o nouă întunecare a privirii. Se târî spre lumină, însoţit de urletul cuiva. Îşi dădu seama dintr-o dată că urletul era al lui. Îl cuprinse spaima. Mâncărimea se transformase în chin, dar urletele fuseseră produse de groaza în stare pură, nu de durere. Acum chiar şi respiraţia devenise un calvar. Chinul persistă, însă îl putea îndura. Groaza crescuse din acel ultim sentiment de beznă cumplită. Ea părea să plutească nemiloasă în jurul lui, să-l inunde, aşteptându-l hămesită — o poftă neagră, de neostoit, doritoare de suflete. Durerea o mai putea îndura, dar acel Întuneric Îngrozitor, nu. Ori poseda ceva necuvenit, ori aici rămăsese ceva nefăcut. De îndată ce se va lăsa să cadă pradă beznei, nu va mai putea face sau desface nimic.

Ruşinat de sentimentul de frică, încercă să se roage, dar rugăciunile păreau oarecum păcătoase — ca nişte scuze, dar nu asemeni implorărilor — ca şi cum ultima rugăciune fusese deja spusă, iar ultimul imn de slavă ar fi fost deja cântat. Teama nu se risipi. Încercă să o convingă cu vorba bună. Ai mai văzut oameni murind, Jeth. Mulţi. Pare uşor. Se sting încet, iar apoi mai e un ultim spasm, şi gata. Bezna aceea înnegurată — golul dintre Aham şi Asti — cel mai întunecat Styx, abis între Dumnezeu şi Om. Ascultă, Jeth, tu chiar crezi că există Ceva dincolo de beznă, nu? Atunci de ce tremuri atât?

În minte îi veni un vers din Dies Irae, care nu-i dădu pace:

— Ce-ar trebui să spun eu, cel lovit? Cui să-i cer să-mi fie protector, când nici omul cel drept nu-şi află siguranţa? Vix securus? De ce „abia pus la adăpost”? E sigur că El nu i-ar osândi pe cei drepţi? Atunci, de ce tremuri?

Zău, doctore Cors, răul la care merita să te referi nu era suferinţa, ci teama care nu-şi afla originea în suferinţă. Metus doloris. Pune-o alături de echivalentul ei pozitiv, aspiraţia după starea de siguranţă, după Eden şi aşa ai putea afla „rădăcina răului”, doctore Cors. Reducerea suferinţei şi creşterea siguranţei vieţii erau ţintele de dorit ale societăţii şi ale lui Cezar. Mai apoi însă au devenit doar scopuri şi reazem unic al legii — o pervertire. Şi atunci, în mod inevitabil, căutându-le exclusiv pe ele, noi, oamenii, am descoperit doar reversul: suferinţa extremă şi siguranţa minimă.

Ceea ce aduce nenorocirea pe lume este vorba eu. Î ncearcă asta pe propria-ţi piele, doctore Cors. Trei de eu: Adam, Omul, noi. Nici un „rău lumesc”, în afară de acela care este adus în lume de către Om — eu tu Adam noi — cu puţin ajutor de la părintele minciunii. Învinovăţeşte totul, învinovăţeşte-l chiar pe Dumnezeu, dar, vai, nu mă învinovăţi pe mine. Singurul rău de pe lume, î n clipa asta, este că lumea nu mai există. Ce-a făurit durerea?

Râse încet din nou, şi întunericul sosi nechemat.

— Eu noi Adam, dar Cristos, Om eu; Eu noi Adam, dar Cristos, Om eu, spuse el cu voce tare. Ştii ceva, Pat? Ei ar… Împreună… mai curând s-ar lăsa crucificaţi de ea, dar nu singuri… când sângerează… vor tovărăşie. Fiindcă… Fiindcă asta e. Tocmai de aceea îl vrea Satana pe Om plin de Iad. Vreau să spun că din pricina asta Satana vrea ca Iadul să fie plin de Om. Pentru că Adam… Şi totuşi, Cristos… Dar şi eu… Ascultă, Pat…

De astă dată îi trebui mai multă vreme să alunge Întunericul, dar trebuia să-l lămurească pe Pat înainte de a pătrunde pe deplin în beznă.

— Ascultă, Pat, fiindcă… de ce i-am spus că fetiţa trebuie să… de aceea eu. Cu alte cuvinte. Vreau să spun că Isus nu i-a cerut niciodată cuiva să facă altceva decât a făcut el. La fel ca şi de ce eu. De ce nu pot să plec. Pat?

Clipi de câteva ori. Pat dispăru. Lumea se închegă la loc, iar întunericul se risipi. Fără să-şi dea seama cum, reuşise să descopere lucrul de care se temea. Era vorba de ceva ce trebuia să împlinească înainte ca Întunericul să-l inghită pentru vecie. Doamne Dumnezeule, lasă-mă să trăiesc atât cât să împlinesc. Se temea să nu moară înainte de a fi acceptat tot atâta suferinţă cât copila aceea care n-o putea înţelege, copila pe care încercase s-o salveze pentru alte suferinţe — ba nu, nu pentru aşa ceva, ci în ciuda suferinţei. Îi poruncise mamei în numele lui Cristos. Nu greşise. Dar acum se temea să nu alunece în întuneric înainte de a fi îndurat atât cât îl putea ajuta Dumnezeu să îndure.

Fie, atunci, pentru copilă şi pentru mamă. Ceea ce cer altuia trebuie să accept şi eu. Fas est.

Hotărârea păru să-i mai aline durerea. Zăcu liniştit o vreme, apoi privi din nou uşor către mormanul de pietre. Mai mult de cinci tone. Optsprezece secole de pietre. Suflul desfăcuse criptele, pentru că observă câteva oase prinse între dărâmături. Bâjbâi cu mâna liberă, dădu de ceva neted şi, în cele din urmă, îl desprinse. Îi dădu drumul pe nisip alături de ciboriu. Falca lipsea, însă craniul era intact, cu excepţia unei găuri în frunte, din care ieşea o bucată de lemn uscat şi pe jumătate mâncat de vreme. Păreau a fi resturile unei săgeţi. Ţeasta părea foarte veche.