Walter Miller Jr - Cantică pentru Leibowitz

Poliţistul se uită din nou la fată.

— Doamnă, ce ziceţi?

Ea privi lung spre tabără şi măsură din ochi statuia care străjuia intrarea.

— Cobor aici, le spuse ea fără nici o inflexiune în glas.

— Aşa e mai bine, doamnă, spuse poliţistul uitându-se cu subînţeles la biletele roşii.

— Nu! Dom Zerchi o prinse de braţ. Copilo, îţi interzic.

Cu o mişcare fulgerătoare, poliţistul îl înşfăcă pe preot de încheietură.

— Dă-i drumul! se răsti el, apoi, adresându-se fetei, vocea îi deveni blândă: Doamnă, sunteţi cumva sub tutela lui?

— Nu.

— Cum de-ţi permiţi să-i interzici doamnei să coboare? întrebă autoritar poliţistul. Domnule, curând o să ne pierdem răbdarea, şi-ar fi mai bine…

Zerchi nu-l luă în seamă şi-i vorbi grăbit fetei. Ea scutură din cap.

— Măcar copilul. Lasă-mă să duc copilul la surori. Insist…

— Doamnă, e copilul dumneavoastră? întrebă poliţistul. Fata coborâse deja din automobil, dar Zerchi reţinu copilul.

— E al meu, spuse fata, însoţindu-şi răspunsul cu o încuviinţare din cap.

— Vă ţine prizonieră sau ostatecă?

— Nu.

— Doamnă, ce vreţi să faceţi?

Ea rămase tăcută.

— Treci înapoi în automobil, îi spuse Zerchi.

— Termină cu tonul ăsta, domnule! strigă cu voce lătrătoare poliţistul. Doamnă, ce-i cu copilul?

— Coborâm amândouă aici.

Zerchi trânti portiera şi încercă să pornească motorul, dar poliţistul băgă mâna fulgerător pe fereastră, apăsă pe butonul ANULARE şi luă cheile.

— Tentativă de răpire? mârâi celălalt poliţist.

— Probabil, răspunse primul şi deschise portiera. Dă-le drumul femeii şi copilului.

— Să le las să fie asasinate aici? întrebă abatele. Va trebui să mă convingeţi cu forţa.

— Du-te pe cealaltă parte a maşinii, Fal.

— Nu!

— Aşa, să simţi bastonul subsuoară. Gata, trage! S-a rezolvat, doamnă — uitaţi copilul. Nu, cred că nu veţi putea cu cârjele. Cors? Unde-i Cors? Hei, doctore!

Abatele Zerchi surprinse chipul cuiva cunoscut strecurându-se prin mulţime.

— Ridică fetiţa cât îl ţinem pe trăsnitul ăsta, te rog.

Doctorul şi preotul schimbară o privire în tăcere, apoi poliţiştii luară fetiţa din automobil. Poliţiştii îi eliberară mâinile. Unul dintre ei se întoarse şi se văzu blocat şi înconjurat de novicii care ţineau pancartele sus. Interpretă pancartele drept potenţiale arme şi duse grăbit mâna către pistol.

— Înapoi! se răsti el.

Luaţi prin surprindere, novicii se retraseră.

— Dă-te jos!

Abatele coborî din automobil. Se trezi faţă în faţă cu funcţionarul rotofei de la tribunal. Acesta îl bătu uşor pe braţ cu o hârtie împăturită.

— V-i s-a trimis un ordin de interzicere pe care tribunalul m-a însărcinat să vi-l citesc şi explic. Poftiţi exemplarul pe care-l puteţi păstra. Poliţiştii sunt martori că v-a fost prezentat, deci nu vă puteţi opune…

— Aha, dă-l încoace.

— Aşa trebuia să vă comportaţi de la început. Tribunalul vă comunică următoarele: „Întrucât reclamantul susţine că s-a comis o tulburare a ordinii publice…”

— Aruncaţi pancartele în pubela aceea cu cenuşă, le porunci Zerchi novicilor săi, dacă nu se opune cineva. Apoi urcaţi în automobil şi aşteptaţi-mă. Nu dădu nici o atenţie citirii ordinului, în schimb se apropie de poliţişti.

Sujbaşul tribunalului se ţinu după el, continuând lectura cu o voce monotonă şi supărătoare. Sunt arestat?

— Vedem noi.

— „…să se prezinte în tribunal la data sus menţionată pentru a indica motivele pentru care s-a obstrucţionat…”

— Există vreo acuzaţie anume?

— Am putea găsi vreo patru-cinci care să ţină, dacă vrei neapărat.

Cors apăru pe poartă. Femeia şi copilul fuseseră conduse în interiorul taberei. Doctorul avea pe chip o expresie gravă, dacă nu chiar de vinovăţie.

— Ascutaţi, părinte, spuse el, ştiu părerea dumneavoastră, dar…

Abatele Zerchi îl lovi pe doctor cu o directă fulgerătoare de dreapta, exact la figură. Luat pe neaşteptate şi dezechilibrat, doctorul se prăbuşi în fund în mijlocul drumului. Se uită în jur uimit. Pufni de câteva ori. Deodată, din nas începu să-i curgă un firicel de sânge. Poliţiştii îl prinseră pe Zerchi şi-i ţintuiră braţele la spate.

— „…şi dacă nu se prezintă…” bodogăni mai departe slujbaşul, „pentru ca o hotărâre judecătorească pro confesso…”

— Duceţi-l la maşină, spuse unul dintre poliţişti.

Aceştia nu-l conduseră la maşina lui, ci către maşina de poliţie.

— Judecătorul o să se arate cam dezamăgit de purtarea ta, îi spuse acru poliţistul. Acum stai locului şi nu te clinti. Dacă mai faci o mişcare, îţi pun cătuşele.

Abatele şi poliţistul aşteptară lângă maşină cât slujbaşul, doctorul şi celălalt poliţist avură o discuţie pe alee. Cors îşi ţinea o batistă apăsată pe nas.

Discutară vreo cinci minute. Din cale-afară de ruşinat, Zerchi îşi lipi fruntea de portiera rece a maşinii şi încercă să se roage. Îi păsa prea puţin ce hotărâre aveau să ia ceilalţi. Fata şi copilul nu-i ieşeau din minte. Era sigur că fata fusese pe punctul de a se răzgândi, având nevoie doar de un îndemn: Eu, preot al lui Dumnezeu, te implor, şi de bunăvoinţa de a-şi pleca urechea — numai dacă n-ar fi asistat la scena în care „preotul lui Dumnezeu” fusese lesne înfrânt de „poliţistul lui Cezar”. Niciodată nu i se păruse mai irealizabilă Regalitatea lui Cristos.

— Gata, domnule. Mare noroc ai avut, asta-i limpede.

Zerchi ridică ochii spre poliţist.

— Poftim?

— Doctorul Cors refuză să depună plângere. Spune că o merita. De ce l-ai lovit?

— Întrebaţi-l pe el.

— Am făcut-o. Acum încerc să iau o hotărâre dacă e cazul să te luăm cu noi ori să-ţi dăm o citaţie. Funcţionarul de la tribunal susţine că eşti bine cunoscut prin zonă. Cu ce te ocupi?

Zerchi roşi.

— Asta nu înseamnă nimic pentru dumneata? Îşi duse mâna la crucea care-i atârna la piept.

— Nu, dacă cel care-o poartă loveşte pe cineva în plină figură. Ce ocupaţie ai?

Zerchi făcu uitate şi ultimele vestigii de mândrie.

— Sunt abatele Fraţilor Sfântului Leibowitz de la abaţia ce-o vezi în apropiere.

— Şi asta îţi dă dreptul de a molesta pe cineva?

— Regret. Dacă doctorul Cors vrea să mă asculte, îi voi cere scuze. Dacă-mi daţi o citaţie, promit că voi veni.

— Fal?

— Închisoarea-i plină de persoane refugiate.

— Ascultă, dacă facem toată chestia asta uitată, promiţi să nu te mai apropii de locul ăsta şi să-ţi ţii oamenii la treburile lor?

— Da.

— Bine, atunci. Poţi pleca. Dar dacă mai să treci pe-aici şi îndrăzneşti măcar să scuipi, ai î ncurcat-o.

— Mulţumesc.

Când trecură cu automobilul prin dreptul parcului, auzi de undeva muzica unei flaşnete; privind în urmă, Zerchi văzu caruselul învârtindu-se. Unul dintre poliţişti îşi şterse faţa, îl bătu pe umăr pe slujbaşul de la tribunal, apoi se urcară cu toţii în maşini şi plecară. Cu toate că-i avea pe cei cinci novici în automobil, Zerchi se simţea singur şi apăsat de ruşine.

— Cred că ţi s-a mai atras atenţia în privinţa firii impulsive?! îl cercetă părintele Lehy pe păcătos.

— Da, Părinte.

— Îţi dai seama că intenţia a fost aproape ucigaşă?