Walter Miller Jr: Cantică pentru Leibowitz

— Frate, şopti el, pentru că în acele cripte nu putea fi îngropat decât un călugăr al Ordinului.

Ce faci pentru ei, Osule? Îi înveţi să citească şi să scrie? Îi ajuţi să reconstruiască şi să refacă o cultură? Ţi-ai făcut datoria să-i avertizezi că lumea n-ar putea fi niciodată Eden? Sigur că da, Osule, gândi el, şi făcu cruce cu degetul pe frunte. Pentru toate strădaniile tale, te-au răsplătit cu o săgeată între ochi. Fiindcă sunt mai bine de cinci tone şi optsprezece secole de piatră în spatele meu. S-ar putea să fie aproape două milioane de ani acolo — încă de la primul dintre Homo inspiratus.

Auzi vocea din nou — dulcea voce-ecou care-i răspunsese cu câtva timp în urmă. De data asta suna ca un soi de lălăială de copil: „la la la, la-la-la…”

Deşi părea să fie acelaşi glas pe care-l auzise în confesional, sigur nu putea fi al doamnei Grales. Dacă ar fi apucat să iasă la vreme din capelă, ea l-ar fi iertat pe Dumnezeu şi ar fi dat fuga acasă — şi te rog să ierţi inversarea, Doamne. Dar nici nu mai era sigur că era o răsturnare. Ascultă, Os Bătrân, trebuia să-i spun asta lui Cors? Ascultă, dragul meu Cors, de ce nu-l ierţi pe Dumnezeu că îngăduie existenţa durerii? Dacă el nu ar îngădui-o, curajul uman, bravura, nobleţea şi sacrificiul de sine ar fi nişte noţiuni lipsite de sens. Pe de altă parte, ai rămâne fără slujbă, Cors.

Poate că asta am uitat să spunem, Osule. Bombele şi accesele de turbare, atunci când în lume a crescut înverşunarea că ea nu semăna cu Edenul pe jumătate uitat. Furia era îndreptată în primul rând împotriva lui Dumnezeu. Ascultă Omule, trebuie să renunţi la înverşunare — „să acorzi iertăciune lui Dumnezeu”, cum ar zice ea — înainte de toate; înaintea iubirii.

Dar bombe şi accese de turbare. Ele nu iartă.

O vreme, dormi. Un somn natural, nu acea scufundare a minţii în nimicnicia Întunericului. Veni şi ploaia, care alungă praful. Când se trezi, nu mai era singur. Îşi ridică obrazul din noroi şi privi cruciş spre ei. Trei dintre ei stăteau pe movila de moloz şi-l fixau cu o solemnitate funerară. Făcu o mişcare. Ei îşi desfăcură aripile şi tistuiră agitaţi. Azvârli cu o pietricică în direcţia lor. Doi dintre ei îşi luară zborul şi se ridicară în aer să dea roată, dar al treilea rămase locului, făcând un soi de dans înfoiat şi pri-vindu-l cu un aer grav. O pasăre întunecată şi urâtă, dar diferită de Celălalt Întuneric. Acesta îi poftea doar trupul.

— Masa nu e gata încă, frate pasăre, îi spuse el nervos. Va trebui să mai aştepţi.

Nici pasărea nu mai avea mult de aşteptat, remarcă el, până să devină masă pentru altele ca ea. Penele îi erau pârlite de explozie şi-şi ţinea un ochi închis. Era murată de ploaie şi abatele bănui că şi apa în sine era încărcată de moarte.

— la la la, la-la-la aşteaptă aşteaptă până se stinge la…

Vocea răsuna din nou. Zerchi se temuse că putea fi o închipuire. Dar şi pasărea o auzise. Se uita mereu la ceva aflat în afara razei de percepţie a lui Zerchi. În cele din urmă, sâsâi răguşit şi îşi luă zborul.

— Ajutor, strigă el cu glas pierit.

— ajutor, îl maimuţări vocea stranie.

Şi femeia cu două capete apăru în faţa ochilor lui Zerchi de după un morman de moloz. Se opri şi-l privi.

— Slavă Cerului! Doamnă Grales! Vezi dacă nu-l poţi găsi pe Părintele Lehy…

— slavă cerului doamnă Grales, vezi dacă nu-l…

Clipi să-şi îndepărteze de pe ochi vălul de sânge şi o studie îndeaproape.

— Rachel, şopti el mirat.

— Rachel, răspunse creatura.

Îngenunche în faţa lui şi se se sprijini cu fundul de călcâie. Îl cercetă cu ochii ei verzi şi reci şi-i zâmbi cu nevinovăţie. Privirea îi era alertă, plină de mirare, curiozitate şi… probabil şi altceva —, dar era limpede că nu-şi dădea seama de suferinţa lui. Mai era ceva în ochii aceia, şi acest lucru nu-i îngădui să vadă nimic vreme de câteva secunde. Abia după aceea observă capul doamnei Grales care dormea buştean pe celălat umăr, în timp ce Rachel zâmbea. Părea un zâmbet sfios, de copil care spera să găsească prietenia cuiva. Încercă din nou.

— Ascultă, a mai rămas cineva în viaţă? Du-te…

Răspunsul veni melodios şi solemn:

— ascultă a mai rămas cineva în viaţă…

Savura cuvintele. Le pronunţa unul câte unul. Auzindu-le, zâmbea. Buzele reformulau cuvintele după ce vocea le făcea sonore. Era mai mult decât o imitaţie inconştientă, socoti el. Încerca să-i transmită ceva. Prin repetiţie, se străduia să-i comunice ideea: Sunt oarecum asemănătoare cu tine.

Dar ea abia se născuse.

Şi tu eşti oarecum diferită, observă Zerchi cu o umbră de groază. Îşi aminti că doamna Grales suferea de artrită la ambii genunchi, dar trupul cărora îi aparţineau acum stătea îngenuncheat, rezemat pe călcâie în postura nepăsătoare a tinereţii. Pe de altă parte, pielea bătrânei părea mai puţin zbârcită decât până atunci şi dădea impresia că sclipeşte vag, de parcă ţesuturile bătrâne şi cornoase căpătaseră o nouă viaţă. Deodată, îi observă braţul.

— Eşti rănită!

— Eşti rănită.

Zerchi arătă spre braţul ei. În loc să se uite spre locul indicat, ea îi imită gestul, privindu-şi degetul şi întinzându-l pentru a se atinge, folosindu-şi braţul rănit.

Era doar puţin însângerat, însă avea numeroase tăieturi şi una dintre ele părea mai adâncă. El îi apucă degetul pentru a-i aduce braţul mai aproape. Îi scoase cinci aşchii de sticlă spartă. Ori băgase braţul printr-un geam, ori se aflase în calea unei ferestre care explodase când se pornise suflul. Sângele porni să curgă din nou doar când extrase o ţepuşă de sticlă de câţiva centimetri lungime. Când le scoase pe celelalte, ele nu lăsară decât urme albăstrii şi mici, fără să producă sângerarea. Efectul îi aduse aminte de o demonstraţie de hipnoză la care asistase cândva, considerând totul drept o farsă. Când privi din nou spre chipul femeii, se miră şi mai mult. Ea încă îi zâmbea, ca şi cum extragerea aşchiilor nu-i provocase nici o durere.

Căută din nou din ochi spre faţa doamnei Grales. Se făcuse pământie, căpătând aspectul impersonal, ca de mască, pe care-l aduce coma. Buzele păreau să-i fie lipsite de sânge. Avu sentimentul că era pe moarte. Şi-o imagină uscându-se şi căzând, ca o coajă uscată de pe o rană sau ca un cordon ombilical. Atunci cine era Rachel? Şi ce?

Pietrele udate de ploaie erau încă jilave. Îşi înmuie vârful unui deget şi-i făcu semn lui Rachel să se aplece mai mult spre el. Indiferent ce era, probabil că fusese supusă la prea multe radiaţii pentru a trăi mult. Cu degetul umezit, începu să facă semnul crucii pe fruntea ei.

— Nisi baptizata es te nisi babtizari nonquis, te babtizo…

Nu reuşi să treacă mai departe. Ea îşi înălţă capul, îndepărtându-se de el. Zâmbetul îi îngheţă pe chip şi se risipi. Nu! părea să strige întreaga ei înfăţişare. Îi întoarse spatele. Îşi şterse dâra de umezeală de pe frunte, închise ochii şi-şi lăsă mâinile să-i cadă în poală. Faţa ei căpătă o expresie de pasivitate desăvârşită. Ţinându-şi capul plecat aşa, postura ei amintea de cineva care se roagă. Treptat, starea de pasivitate se risipi şi reapăru un zâmbet care-i inflori pe toată faţa. Când deschise iarăşi ochii şi-l privi, radie aceeaşi căldură de mai devreme. Cu toate acestea, se uită în jur, de parcă ar fi căutat ceva.