Walter Miller Jr: Cantică pentru Leibowitz

— Părinte? Avea o voce speriată.

— Da.

— S-a zis cu noi. Vezi? Vezi ce mi-au dat?

Nu văzu nimic, dar auzi foşnind între degetele ei colţul unei hârtii. Biletul roşu. Glasul îi pieri când vru să-i vorbească. Se apropie şi rămase aplecat deasupra patului. Băgă mâna în buzunar şi scoase un şirag de mătănii. Ea auzi clinchetul mărgelelor şi ridică mâna.

— Ştii ce e?

— Sigur, părinte.

— Atunci păstrează-l. Foloseşte-l.

— Mulţumesc.

— Poartă-l şi roagă-te.

— Ştiu ce am de făcut.

— Nu deveni complice. Pentru numele lui Dumnezeu, copila mea, nu…

— Doctorul a zis…

Tăcu brusc. El o aşteptă să termine ce avea de spus; ea rămase mută.

— Să nu fii complice.

Ea tot nu-i răspunse. Le binecuvântă şi plecă grăbit. Femeia pipăise mărgelele de parcă le-ar fi cunoscut; nu-i putea spune lucruri pe care ea să nu le ştie deja.

„Conferinţa din Guam a miniştrilor de externe s-a încheiat cu puţin timp în urmă. Nu a fost dată publicităţii nici o declaraţie comună privind calea de urmat; miniştrii se întorc în capitalele lor. Importanţa acestei conferinţe şi încordarea cu care lumea aşteaptă rezultatele ei, îl determină pe comentatorul care vi se adresează să creadă că ea nu s-a încheiat încă, ci a fost doar amânată astfel ca miniştrii de externe să se consulte cu guvernele lor, vreme de câteva zile. Ştirea anunţată cu câtva timp în urmă, potrivit căreia conferinţa s-a încheiat într-o atmosferă în care s-au adresat invective, a fost dezminţită de miniştri. Primul ministru Rekol a declarat presei doar atât: «Mă voi întoarce pentru a discuta cu Consiliul de Regenţă. Dar vremea a fost plăcută aici; s-ar putea să revin curând la pescuit.»

Perioada de expectativă de zece zile se încheie astăzi, dar se afirmă în general că acordul de încetare a focului va fi în continuare respectat. Alternativa este distrugerea reciprocă. Au pierit două oraşe, dar nici una dintre părţi nu a răspuns cu un atac total. Conducătorii asiatici susţin că s-a plătit ochi pentru ochi. Guvernul nostru susţine că explozia din Itu Wan nu s-a datorat unei rachete din Atlantic. Deocamdată, ambele capitale păstrează o discreţie ciudată şi ameninţătoare. Nici una dintre părţi nu a încercat să agite spiritele, puţine voci s-au pronunţat în favoarea răzbunării până la capăt. A predominat un fel de furie mută pentru crimele comise, pentru că nebunia pare stăpână, însă nici una dintre părţi nu doreşte război total. Apărarea rămâne în alarmă de luptă. Statul Major General a dat un comunicat, aproape un apel disperat, în care se spune că noi nu vom apela la forţă dacă şi Asia se va abţine. Dar comunicatul spune în continuare: «Dacă vor folosi arma nucleară, vom răspunde cu aceeaşi monedă şi cu o asemenea forţă încât nici o fiinţă nu va mai putea trăi în Asia vreme de o mie de ani.»

În mod ciudat, tonul cel mai disperat nu vine din Guam, ci din partea Vaticanului, de la Noua Romă. După ce conferinţa din Guam s-a încheiat, s-a anunţat că Papa Gregory a încetat să se mai roage pentru pacea lumii. Au fost cântate două liturghii speciale în basilică: Exsurge quare abdormis, Misa împotriva Păgânilor şi Reminiscere, Misa la Vreme de Război; se afirmă că Sfinţia Sa s-a retras în munţi să mediteze şi să se roage pentru dreptate. Iar acum o veste de la…”

— Închide-l! gemu Zerchi.

Tânărul preot care era cu el închise repede aparatul şi-l privi pe abate cu ochi dilataţi de uimire.

— Nu pot crede!

— Ce? Despre Papă? Nici eu. Dar am auzit asta şi ceva mai devreme, iar dacă nu era adevărat, Noua Romă avea vreme să dea o dezminţire. Nu au scos nici o vorbă.

— Ce înseamnă asta?

— Nu ţi-e clar? Serviciul diplomatic al Vaticanului ştie totul. Evident că s-a transmis un raport privind conferinţa din Guam. Sfântul Părinte este îngrozit.

— Ce avertisment! Ce gest!

— A fost mai mult decât un gest, Părinte. Sfinţia Sa nu cântă Mise pentru Bătălie pentru a obţine un efect dramatic. Pe de altă parte, majoritatea oamenilor vor socoti că Misa „âmpotriva păgânilor” se adresează celor de peste ocean, iar cea „pentru dreptate” nouă. Dacă ar înţelege mai bine, s-ar vedea pe ei înşişi. Îşi îngropă faţa în palme şi se frecă la ochi. Somn. Ce e somnul, Părinte Lehy? Îţi aminteşti? Eu unul, de zece zile n-am văzut pe cineva care să nu aibă cearcăne. Din cauza plânsetelor din casa de oaspeţi, abia dac-am dormit vreo câteva ore pe apucate, noaptea trecută.

— Lucifer nu-i Moş Ene, asta-i adevărat.

— La ce te tot uiţi pe fereastră? întrebă Zerchi, autoritar. Ăsta-i alt lucru care mă scoate din sărite. Toată lumea se uită tot timpul la cer, fără ţintă, şi-şi pune întrebări. Dacă va cădea, nici n-o s-apuci s-o vezi decât atunci când explodează şi decât să te lovească lumina în ochi, mai bine lipsă. Încetează. Nu-ţi ajută la nimic.

Părintele Lehy se îndepărtă de fereastră.

— Ai dreptate, Cuvioase Părinte. Numai că nu după asta mă uitam. Urmăream vulturii.

— Vulturii?

— Sunt o mulţime, toată ziua i-am văzut. Zeci şi zeci, dând roată.

— Unde?

— Deasupra taberei Steaua Verde de lângă autostradă.

— Atunci nu-i un semn. E vorba de pofta lor sănătoasă de mâncare. Uff! Mă duc să iau puţin aer.

În curte o întâlni pe doamna Grales. Ducea pe braţ un coş cu roşii pe care, văzându-l pe abate că se apropie, îl puse jos.

— V-am adus oareşce, părinte Zerchi, îi spuse ea. Am văzut c-aţi dat jos semnul cela, apoi o fată dincolo de poartă şi ce m-am gândit eu: n-o să vă supăraţi de vizita bătrânei care vinde roşii. V-am adus câteva şi dumneavoastră, vedeţi?

— Mulţumesc, doamnă Grales. Am scos semnul din cauza refugiaţilor, dar nu-i nici o supărare. Pentru roşii, însă, va trebui să mergi la Fratele Elton. El se ocupă de aprovizionare bucătăriei.

— Da' nu-s de vânzare, părinte. He-he! Ţi le-am adus pe degeaba. Ai atâtea guri de hrănit, dac-ai primit atâţia sărăntoci. De aia-s pe gratis. Unde să le pun?

— Bucătăria de campanie e în… ba nu, lasă-le acolo. O să pun eu pe cineva să le ducă în casa de oaspeţi.

— Le duc io. Dacă tot le-am cărat atâta drum… Îşi puse din nou coşul pe braţ.

— Mulţumesc, doamnă Grales. Se întoarse să plece.

— Părinte, aşteaptă niţel, strigă ea. O clipită, sfinţia ta, doar o clipită…

Abatele îşi stăpâni cu greu un oftat.

— Iartă-mă, doamnă Grales, dar rămâne cum ţi-am mai spus… Se opri şi ochii îi căzură pe faţa lui Rachel. Vreme de un moment, i se păruse… Oare fratele Joshua avusese dreptate? Sigur nu. E… e o chestiune pe care trebuie s-o rezolve parohia şi dioceza dumitale, iar eu nu pot…

— Nu, părinte, nu-i vorba de asta! îl linişti ea. Altceva vroiam eu să te rog. (Ia te uită! Zâmbise! Era sigur că nu i se păruse!) Vrei să-mi asculţi mărturisirea, părinte? Cer iertăciune că te năcăjesc, dar regret relele făcute şi-aş vrea ca dumneata să mă împărtăşeşti.

Zerchi ezită.

— De ce nu Părintele Selo?

— Să-ţi spun drept, sfinţia ta, când îl văd pe omul acela, îmi vine să intru la păcat. Eu mă duc cu gând curat la el, dar când îl văd, uit de mine şi de tot. Să-l iubească Dumnezeu, dar eu nu pot nicicum.

— Dacă te-a supărat cu ceva, iartă-l.

— L-am şi iertat, ce să fac? Dar de la distanţă. Mă sileşte să intru în păcat, îţi zic eu, findcă îmi ies din fire de cum dau cu ochii de el.