Walter Miller Jr - Cantică pentru Leibowitz

Spaţiul prezenta interes pentru Biserică doar în măsura în care coloniştii erau fiii ei, aflaţi la distanţe interstelare de restul turmei. Şi, cu toate acestea, nu profitase de prevederea din concordat care permitea trimiterea de misiuni. Existau anumite contradicţii între concordat şi legile Statului care împuternicea Comisia, cel puţin în măsura în care aceasta din urmă putea avea, teoretic, o influenţă serioasă în trimiterea de misiuni. Contradicţiile nu fuseseră niciodată soluţionate de tribunale, întrucât nu existaseră motive de judecată. Acum însă, dacă Departamentul de Apărare Zonală intercepta grupul lui Joshua în acţiunea de lansare a unei nave fără aprobarea Comisiei, avea să se declanşeze procesul. Zerchi se rugă pentru ca grupul să plece fără a mai trebui să apară în tribunal, lucru care putea dura săptămâni sau chiar luni. Desigur, după aceea va izbucni un scandal. Se va afirma atunci că Biserica nu încălcase doar hotărârile Comisiei, ci şi regulile carităţii, trimiţând demnitari ecleziaşti şi un grup de călugări ticăloşi, când ar fi putut folosi nava ca loc de refugiu pentru colonişti săraci, care tânjeau după terenuri. Conflictul între Marta şi Maria reapărea mereu.

Abatele Zerchi îşi dădu brusc seama că ţinta gânduri-lor lui se schimbase în ultimele patruzeci şi opt de ore. Cu câteva zile în urmă, toată lumea se aştepta să crape cerul. Trecuseră însă nouă zile de când Lucifer învinsese în spaţiu şi pârjolise un oraş, ştergându-l de pe faţa pământului. În ciuda morţilor, schilodiţilor şi muribunzilor, avuseseră parte de nouă zile de linişte. Întrucât mânia fusese împiedicată să se reverse până acum, pesemne că răul cel mare putea fi evitat. Se trezise gândindu-se la lucrurile care s-ar putea întâmpla săptămâna sau luna următoare, ca şi cum, la urma-urmelor, ar putea exista o săptămână sau lună viitoare. Şi de ce nu? Cercetându-şi conştiinţa, descoperi că nu abandonase cu totul virtutea speranţei.

În după-amiaza aceea, un călugăr trimis în oraş cu treburi aduse vestea că în parcul aflat la două mile depărtare de abaţie se ridicase o tabără pentru refugiaţi.

— Cred că-i finanţată de Steaua Verde, Domne, adăugă el.

— Foarte bine! se bucură abatele. Noi suntem sufocaţi aici, şi a trebuit deja să refuz trei transporturi.

Refugiaţii făceau mult zgomot în curte, iar hărmălaia îi punea nervii la grea încercare. Tăcerea tradiţională din abaţie era tulburată de sunete ciudate: hohotele nestăvilite de râs ale bărbaţilor care spuneau glume, ţipătul unui copil, zăngănitul cratiţelor şi al oalelor, suspine isterice, câte-un medic de la Steaua Verde care striga: „Hei, Raff, du-te şi adu-mi un furtun pentru o clismă.” În câteva rânduri, abatele îşi pusese frâu dorinţei de a merge la fereastră şi a striga la ei să facă linişte.

După ce suportă cât putu, îşi luă un binoclu, o carte veche şi un rozariu şi urcă într-unui dintre turnurile de veghe de odinioară, acolo unde zidul gros atenua majoritatea zgomotelor ce veneau din curte. Era un volum subţirel de versuri anonime, dar atribuite de legendă unui sfânt mitic a cărui „canonizare” se făcuse doar în fabulele şi folclorul din Câmpii, nu printr-un act al Sfântului Scaun. Nimeni nu găsise vreo dovadă că persoana devenită Sfântul Poet al Ochiului Miraculos trăise în realitate: legenda îşi avea originea în povestea potrivit căreia unul dintre primii Hannegani primise un ochi de sticlă de la un fizician eminent care era protejatul său — Zerchi nu-şi mai amintea dacă omul de ştiinţă fusese Esser Shon sau Pfardentrott — şi care îi spusese prinţului că aparţinuse unui poet care murise pentru Credinţă. Nu precizase pentru care credinţă îşi dăduse viaţa poetul — cea a lui Petru ori cea a schismaticilor din Texarkana — dar se văzuse desluşit că Hannegan ţinuse la ochiul de sticlă, fiindcă pusese să fie prins între degetele unei mâini din aur care era încă etalată cu ocazia unor ceremonii de stat de către prinţii Dinastiei Harq-Hannegan. Primise diverse nume, între care Orbis Judicans Conscientias sua Oculus Poetae Judicis, iar în rândurile celor din Schisma Texarkana era incă venerat ca relicvă. Cu câţiva ani în urmă, cineva avansase ipoteza, cam neroadă, că Sfântul Poet era una şi aceeaşi persoană cu „versificatorul neruşinat” menţionat o dată în Jurnalele Cuviosului Abate Jerome, dar singura „probă” în sprijinul acestei versiuni era că Pfardentrott — ori era vorba de Esser Shon? — vizitase abaţia pe vremea Cuviosului Jerome, cam la aceeaşi dată la care apărea şi „versificatorul neruşinat” în Jurnal, şi că oferirea ochiului în dar către Hannegan avusese loc într-un moment ce putea fi plasat după acea vizită la abaţie. Zerchi bănuia că versurile fuseseră aşternute pe hârtie de vreunul dintre oamenii de ştiinţă laici care vizitaseră abaţia pentru a studia Memorabilia în respectiva perioadă şi că unul dintre ei putea fi identificat drept „versificatorul neruşinat” şi, probabil, cu Sfântul Poet din folclor şi legende. Versurile anonime erau cam prea îndrăzneţe, socoti Zerchi, ca să fi fost scrise de un călugăr al Ordinului.

Cartea era un dialog satiric în versuri între doi agnostici care încearcau să stabilească doar prin raţiune naturală că existenţa lui Dumnezeu nu putea fi dovedită exclusiv pe calea raţiunii naturale. Ei nu reuşeau decât să demonstreze că limita matematică a unei serii infinite de „puneri sub semnul întrebării a certitudinii cu care ceva pus sub semnul îndoielii este cunoscut ca incognoscibil atunci când «acel ceva pus sub semnul îndoielii» rămâne o formulare precedentă privind «incognoscibilitatea» acelui ceva pus sub semnul îndoială”, că limita acestui proces dus la infinit nu poate fi decât echivalentul unei formulări de certitudine absolută, chiar dacă este exprimată ca o serie infinită de negaţii ale certitudinii. Textul păstra reminiscenţe din calculul teologic al Sfântului Leslie şi, chiar ca dialog dintre un agnostic identificat doar ca „Poetul” şi celălalt doar ca „Thon”, el părea să sugereze o dovadă a existenţei lui Dumnezeu printr-o metodă epistemologică, însă versificatorul fusese un satirist; nici poetul, nici stăpânul nu-şi abandonau premisele agnostice după ce se ajungea la concluzia certitudinii absolute, în schimb încheiau prin: Non cogitamus, ergo nihil sumus.

Abatele Zerchi renunţă curând să mai stabilească dacă versurile reprezentau o comedie de un intelectualism ieşit din comun ori o bufonerie epigramatică. Din turn vedea autostrada şi oraşul până la podişul de dincolo de ele. Îşi îndreptă binoclul către podiş şi urmări o vreme instalaţiile radar, dar acolo nu părea să se întâmple ceva deosebit. Coborî obiectivul încet, până ajunse să urmărească noua tabără Steaua Verde, aflată în parcul de lângă autostradă. Zona fusese împrejmuită cu frânghie. Câţiva oameni înălţau corturi. Echipe de instalatori lucrau la conectarea liniilor electrice şi a conductelor de gaz. Alţii erau prinşi cu ridicarea unui panou la intrarea în parc, numai că îl ţineau întors într-o parte şi nu putea citi ce scria pe el. Într-un fel, activitatea febrilă îi amintea de un circ ambulant care sosise în oraş. Era şi un soi de locomotivă de culoare roşie. Părea să aibă un focar şi ceva amintind de un cazan, dar la început nu reuşi să ghicească la ce putea sluji. Câţiva bărbaţi purtând uniforma Stelei Verzi ridicau ceva aducând cu un carusel. Pe marginea drumului erau parcate cel puţin zece-douăsprezece camioane. Unele erau încărcate cu buşteni, altele cu corturi şi paturi pliante. Unul lăsa impresia că e plin cu cărămizi refractare, iar altul burduşit cu obiecte de ceramică învelite în paie.