Walter Miller Jr - Cantică pentru Leibowitz

Ceramică?

Studie mai atent încărcătura ultimului camion. Pe frunte îi apăru o cută. Era vorba de urne sau vase, toate identice, împachetate laolaltă cu baloturi de paie. Mai văzuse undeva vase la fel, dar nu-şi putea aminti locul.

Un alt camion nu avea în el altceva decât o statuie mare din „piatră” — făcută probabil din material plastic dur — şi o lespede rectangulară pe care avea să fie montată statuia, evident. Deocamdată era aşezată pe spate, sprijinindu-se pe un cadru din lemn şi pe un pat de material protector. Îi văzu picioarele şi o mână întinsă în lături, care ieşea din paie. Statuia era mai lungă decât bena camionului; picioarele desculţe treceau dincolo de oblonul care era lăsat în jos. Cineva legase un steag roşu de unul dintre degetele mari. Zerchi rămase nelămurit. De ce atâta cheltuială cu transportul unei statui când probabil că mai folositor ar fi fost un camion cu alimente?

Îi urmări pe oamenii care ridicau panoul. În cele din urmă, unul dintre ei lăsă în jos capătul de care ţinea pentru a aranja cei câţiva suporţi de deasupra capului. Având un capăt pe sol, panoul se înclină şi Zerchi, uitându-se cu capul aplecat într-o parte, reuşi să citească ce scria pe el:

TABĂRA DE CARITATE NUMĂRUL 18

PROIECT-CADRU PENTRU CAZURI DE DEZASTRU

STEAUA VERDE

Precipitat, mai privi o dată la camioane. Vasele din ceramică! îşi aminti imediat. Trecuse demult pe lângă un crematoriu şi văzuse nişte muncitori descărcând urne la fel dintr-un camion care purta aceeaşi siglă de firmă. Răsuci binoclul din nou, în căutarea camionului încărcat cu cărămizi refractare. Fusese mutat din loc. În cele din urmă îl reperă, de data asta parcat înăuntrul zonei împrejmuite. Cărămizile erau descărcate lângă locomotiva mare de culoare roşie. Ceea ce la început i se păruse un cazan arăta acum ca un cuptor sau furnal.

— Evenit diabolus! mârâi abatele şi porni spre scări.

Îl găsi pe doctorul Cors în unitatea mobilă din curte. Lega cu sârmă un bilet verde pe reverul hainei unui bătrân, spunându-i în acelaşi timp că trebuie să meargă la o tabără de odihnă pentru o vreme şi să asculte de surori, dar că se va însănătoşi dacă se va îngriji.

Zerchi rămase cu mâinile încrucişate, muşcându-şi colţurile buzelor şi urmărindu-l cu ochi reci pe doctor. Cors ridică privirea precaut.

— Da? Remarcă binoclul şi privi mai atent la expresia de pe faţa abatelui. Of, mormăi el. Ei bine, eu n-am nimic de-a face cu ceilalţi, absolut nimic.

Abatele îl ţintui cu privirea câteva secunde, apoi se întoarse şi plecă. Se duse în biroul său şi-l puse pe fratele Patrick să telefoneze celui mai important funcţionar de la Steaua Verde.

— Cer ca instalaţia să fie luată din vecinătatea abaţiei.

— Regret, dar răspunsul e un nu hotărât.

— Frate Pat, telefonează la atelier şi cheamă-l aici pe Fratele Lufter.

— Nu-i acolo, Domne.

— Atunci să-mi trimită un dulgher şi un vopsitor. Pe oricine.

Două minute mai târziu, apărură doi călugări.

— Vreau să-mi faceţi imediat cinci pancarte uşoare, le spuse. Să aibă beţe solide şi lungi. Destul de mari pentru a fi văzute de la distanţă, dar uşoare, să nu-i extenueze pe cei care le vor purta câteva ore. Poţi face asta?

— Desigur, Sfinţia Voastră. Ce să scriem pe ele?

Abatele Zerchi îi scrise textele.

— Să le faceţi mari şi în culori vii. Să sară în ochi.

După ce plecară, îl chemă din nou pe fratele Patrick.

— Frate Pat, mergi şi găseşte-mi cinci novici solizi, tineri şi buni, de preferat cu complexe de martiri. Spune-le că s-ar putea să, treacă prin aceleaşi chinuri ca şi Sfântul Ştefan.

Iar eu s-ar putea s-o păţesc şi mai rău, se gândi, când cei de la Noua Romă vor afla ce-am făcut.

Ultima slujbă de seară se încheiase, dar abatele rămase în biserică, îngenuncheat în întunericul înserării.

Domine, mundorum omnium Factor, parsurus esto imprimis eis filiis aviantibus ad sideria caeli quorum victus dificilior…

Se rugă pentru grupul lui Joshua, pentru oamenii care plecaseră să se îmbarce pe nava stelară pentru a urca la ceruri, într-o incertitudine mai nesfârşită decât oricare nesiguranţă de care Omul era pândit pe Pământ. Au nevoie de multe rugăciuni; mai cumplit decât călătorul nu-i nimeni mai expus la relele care lovesc spiritul, torturând credinţa şi punând la încercare speranţa, făcând mintea să se frământe sub povara îndoielilor. Acasă, pe Pământ, conştiinţa îşi află îndrumători şi supraveghetori, dar acolo în ceruri, rămâne singură, sfâşiată între Dumnezeu şi Cel Viclean. Fă-i să fie incoruptibili, se rugă el, fă-i să ţină drept calea Ordinului.

Doctorul Cors îl găsi în biserică la miezul nopţii şi-i făcu semn discret să vină afară. Doctorul arăta tras la faţă şi la capătul puterilor.

— Tocmai mi-am călcat promisiunea, afirmă el provocator.

Abatele rămase tăcut.

— Şi eşti mândru de asta? întrebă într-un târziu.

— Nu în mod deosebit.

Păşiră către unitatea mobilă şi se opriră în conul de lumină albăstruie care se revărsa pe uşă. Halatul de laborator al medicului era îmbibat de sudoare şi bărbatul îşi şterse fruntea cu mâneca. Zerchi îl urmări cu mila pe care oamenii o resimt de obicei faţă de cei rătăciţi.

— Vom pleca imediat, bineînţeles, spuse Cors. M-am gândit că e mai bine să ştiţi. Se întoarse pentru a intra în unitatea mobilă.

— Aşteaptă puţin, zise preotul. Vreau să-mi spui şi restul.

— Eu? Tonul provocator se făcu simţit din nou. De ce? Ca să mă ameninţaţi cu focul veşnic? Femeia e foarte bolnavă, şi copilul la fel. N-o să vă spun nimic altceva.

— Ai făcut-o deja. Ştiu de cine vorbeşti. Şi copilul, presupun?

Cors ezită.

— Boală de radiaţie. Arsuri provocate de explozie. Femeia are fractură de şold. Tatăl a murit. Plombele din dinţii ei sunt radioactive. Copilul aproape că emite lumină pe întuneric. Stări de vomă imediat după explozie. Greţuri, anemie, foliculele distruse. Oarbă de un ochi. Copilul plânge continuu din cauza arsurilor. Mi-e greu să înţeleg cum de-au supravieţuit undei de şoc. Nu pot face nimic altceva pentru ele decât să le trimit echipei de eugeniecremare.

— Le-am văzut.

— Atunci ştiţi de ce mi-am călcat cuvântul. Trebuie să trăiesc cu mine însumi după aceea, domnule! Nu vreau să mă consider torţionarul acestei femei şi al copilului ei.

— E mai plăcut să trăieşti ca ucigaş al lor?

— Cu dumneavoastră nu se poate discuta logic.

— Ce i-ai spus?

— „Dacă-ţi iubeşti copila, scuteşte-o de chinuri. Mergi să dormi caritabil, cât de repede poţi.” Asta-i tot. Noi vom pleca imediat. Am terminat cu cazurile şi cu cei care erau mai grav. Restul n-o să păţească nimic dacă o să meargă pe jos câteva mile. Nu mai sunt cazuri de persoane cu doze critice.

Zerchi se îndepărtă, apoi se întoarse şi strigă cu voce răguşită:

— Termină. Termină şi pleacă. Dacă mai dau cu ochii de dumneata… nu ştiu ce-o să-ţi fac.

Cors scuipă.

— Aşa cum dumneavoastră nu mă mai suportaţi, nici mie nu-mi place să mă aflu aici. O să plecăm acum, mulţumesc.

Găsi femeia culcată pe un pat de campanie, împreună cu fetiţa, pe coridorul supraaglomerat al casei de oaspeţi. Stăteau ghemuite alături, acoperite cu o pătură şi amândouă plângeau. Întreaga clădire mirosea a moarte şi a antiseptice. Femeia ridică ochii spre silueta neclară inundată de lumină.