Walter Miller Jr - Cantică pentru Leibowitz

— Eu nu vreau aşa ceva, îl lămuri abatele. Uite… dumneata îmi spuneai adineauri că o lege făcută de oameni te obligă să-i citeşti şi să-i explici unui iradiat în stare critică ce cuprinde textul. Eu nu m-am opus acestei proceduri în sine. Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, în privinţa asta, pentru că aşa îţi cere legea. Nu poţi înţelege că eu mă supun altei legi, care îmi interzice să-ţi îngădui dumitale, sau oricui calcă pe această proprietate, aflată sub stăpânirea mea, ca prin sfaturi să-i îndemni pe oameni la fapte pe care Biserica le numeşte păcătoase?

— O, mi-e destul de clar.

— Prea bine. Trebuie doar să-mi promiţi ceva şi vei avea acces în curte.

— Ce să promit?

— Pur şi simplu că nu vei sfătui pe nimeni să meargă la un „spital de caritate”. Mulţumeşte-te să stabileşti diagnosticul. Dacă descoperi cazuri disperate, spune-le ce prevede legea, consolează-i cât poţi, dar nu le spune să meargă să se sinucidă.

Doctorul ezită.

— Cred c-ar fi nimerit să fac o asemenea promisiune cu privire la pacienţii care ţin de Credinţa dumneavoastră.

Abatele Zerchi îşi plecă ochii în pământ.

— Regret, dar nu-i de ajuns, spuse el după o vreme.

— De ce? Alţii nu cred în principiile dumneavoastră. Dacă cineva nu aparţine religiei dumneavoastră, de ce să-i refuzaţi dreptul…? Se înecă de furie.

— Chiar vrei o explicaţie?

— Da.

— Pentru că dacă omul nu ştie că ceva este greşit şi acţionează din neştiinţă, el nu poate fi învinovăţit, în condiţiile în care judecata lui naturală nu a fost de ajuns pentru a-i arăta unde greşeşte. Dar, deşi neştiinţa poate scuza omul, ea nu poate scuza actul, care e rău în sine. Dacă aş îngădui actul pur şi simplu, fiindcă omul nu-şi dă seama că el este rău, atunci atrag asupra mea vinovăţia, fiindcă eu ştiu că actul este rău. E dureros de simplu.

— Ascultaţi-mă, părinte. Stau acolo şi se uită la mine. Unii urlă. Alţii plâng. Unii rămân muţi. Dar toţi mă întreabă: „Doctore, ce să fac?” Eu ce să le răspund? Să tac? Sau să le zic: „Puteţi muri, asta-i tot.” Dumneavoastră ce le-ati zice?

— „Rugaţi-vă.”

— Da, aşa aţi face, nu? Uitaţi, durerea e singurul rău pe care-l cunosc. E singurul rău împotriva căruia pot lupta.

— Atunci să te ajute Dumnezeu.

— Antibioticele mă ajută mai mult.

Abatele se gândi la o replică tăioasă, o găsi, dar la fel de repede o făcu uitată. Căută o foaie albă de hârtie şi un stilou şi le împinse spre doctor.

— Scrie atât: „Nu voi recomanda eutanasia nici unui pacient, câtă vreme sunt găzduit de această abaţie,” şi semnează. După aceea te poţi instala în curte.

— Şi dacă refuz?

— Atunci presupun că vor trebui să se târâie două mile pe şosea.

— Dintre toate relele…

— Dimpotrivă. Ţi-am oferit o şansă să-ţi desfăşori activitatea aşa cum îţi cere legea pe care o recunoşti, fără a încălca legea pe care o recunosc eu. Depinde de dumneata dacă te duci pe autostradă sau nu.

Doctorul privi lung la foaia de hârtie.

— Ce putere are consfinţirea promisiunii pe hârtie?

— O prefer astfel.

Se aplecă tăcut şi scrise. Reciti ce scrisese, apoi se semnă cu o mişcare abruptă dedesubt şi se îndreptă de spate.

— Poftiţi, aveţi promisiunea dorită. Credeţi că valorează mai mult decât cuvântul meu?

— Nu. Sigur nu. Abatele împături hârtia şi o băgă în buzunar. Dar e aici, la mine, şi mă pot uita la ea din când în când, atâta tot. Apropo, doctore Cors, îţi respecţi promisiunile?

Medicul îl privi fix o clipă.

— Mi-o voi respecta. Îşi drese glasul, apoi, întorcându-se pe călcâie, ieşi din încăpere.

— Frate Pat! strigă slab abatele Zerchi. Frate Pat, eşti acolo?

Secretarul veni şi se opri în cadrul uşii.

— Da, Cucernice Părinte?

— Ai auzit?

— O parte. Uşa era deschisă, aşa că, vrând-nevrând, am auzit. N-aţi dat drumul la atenuator…

— L-ai auzit? „Durerea e singurul rău pe care-l cunosc.” Ai auzit asta?

Călugărul dădu din cap cu solemnitate.

— Şi că societatea este singura care stabileşte dacă o faptă e bună ori rea? Şi asta?

— Da.

— Doamne Dumnezeule, după atâta timp, cum de-au pătruns din nou aceste două erezii în lume? Iadul n-are multă imaginaţie. „Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat.” Frate Pat, fă bine şi ieşi, altfel încep să-mi iau câmpii.

— Domne, eu…

— Ce mai e? Ce-ai în mână, o scrisoare? Bine, dă-o-ncoace.

Călugărul i-o înmână şi ieşi. Zerchi o lăsă nedeschisă şi-şi aruncă din nou ochii la legământul doctorului. Fără nici o valoare, probabil. Cu toate acestea, omul era sincer. Şi dăruit muncii lui. Trebuia să fie aşa, de vreme ce lucra atât de greu pentru un salariu ca acela plătit de Steaua Verde. I se păruse nedormit şi extenuat. Pesemne că trăia cu benzedrină şi brioşe încă de când fusese distrus oraşul. Văzuse pretutindeni nenorocire şi o detesta, fiind sincer.

În dorinţa lui de a face ceva. Sincer, tocmai aici era necazul. Văzuţi de departe, adversarii ţi se par monştri, dar de aproape descoperi sinceritatea care e la fel de necuprinsă ca şi a ta. Probabil că Satana e cel mai sincer dintre toţi.

Desfăcu scrisoarea şi o citi. Îl informa că fratele Joshua şi ceilalţi plecaseră de la Noua Romă către o destinaţie neprecizată din Vest. În acelaşi timp, scrisoarea îl avertiza că unele informaţii privind Quo peregrinatur ajunseseră la urechile celor de la Departamentul de Apărare Zonală, care trimiseseră oameni la Vatican să se intereseze dacă zvonurile privind lansarea unei nave neautorizate… Evident, nava nu ajunsese încă în spaţiu.

Vor afla destul de curând despre Quo peregrinatur dar, cu ajutorul Cerului, asta se va întâmpla prea târziu. Şi după aceea? se întrebă.

Situaţia legală era încurcată. Legea interzicea plecarea navelor fără aprobarea Comisiei. Aprobările se obţineau greu şi cu tărăgănări. Zerchi era sigur că Departamentul de Apărare Zonală şi Comisia vor considera că Biserica încalcă legea. Dar de un secol şi jumătate exista un concordat Stat-Biserică; prin acesta, Biserica era scutită de licenţierea procedurilor şi i se garanta dreptul de a trimite misiuni către „orice instalaţii spaţiale şi/sau staţii planetare care nu au fost declarate de către susnumita Comisie drept periculoase din punct de vedere ecologic sau interzise pentru acţiuni neaprobate.” La vremea când se încheiase concordatul, toate instalaţiile din sistemul solar erau „periculoase din punct de vedere ecologic” sau „închise”, însă actul legaliza, în continuare, dreptul Bisericii să „posede nave spaţiale şi să călătorească fără restricţii către instalaţii şi staţii deschise”. Concordatul era foarte vechi. Fusese semnat în zilele când acţionarea.

Berkstrun era doar un vis în imaginaţia câtorva care credeau că voiajele interstelare vor deschide universul în faţa unui exod neîngrădit al populaţiei.

Lucrurile se dovediseră a fi cu totul altfel. Când prima navă s-a născut ca proiect ingineresc, s-a văzut limpede că, în afară de guvern, nici o instituţie nu avea mijloacele financiare s-o construiască; că din transportarea coloniştilor către planetele exterioare sistemului solar, din motive de „mercantilism interstelar”, nu putea fi obţinut nici un profit. Cu toate acestea, stăpânitorii asiatici trimiseseră prima navă cu colonişti. Imediat după aceea, în Occident s-au auzit strigăte: „Vom îngădui raselor inferioare să cucerească stelele?” Urmase o activitate febrilă de lansare a unor nave stelare, şi oameni negri, cafenii, albi şi galbeni fuseseră azvârliţi spre Centauri, în numele rasismului. După aceea, geneticienii demonstraseră cu un zâmbet crispat că, dat fiind numărul redus de membri al fiecărui grup rasial, dacă descendenţii lor nu încheiau căsătorii mixte, vor suferi cu toţii degenerări genetice datorită endogamiei de pe planeta-colonie, prin urmare, rasiştii înşişi făcuseră din împerecherea încrucişată un element necesar supravieţuirii.