Walter Miller Jr: Cantică pentru Leibowitz

Luând iute o hotărâre, începu să cureţe resturile şi nisipul din gaură. După o oră de trudă, gaura nu se lărgise prea mult, dar bănuiala lui că ea dădea într-un puţ subteran deveni certitudine.

Doi bolovani mai mici, pe jumătate îngropaţi şi plasaţi de o parte şi de alta a deschizăturii, erau înţepeniţi împreună de apăsarea masei de pietre îngrămădite la gura unui puţ; păreau blocaţi într-o gâtuitură. După ce dislocă o piatră spre dreapta, vecina ei se rostogoli în stânga până nu mai reuşi să o mişte. Acelaşi lucru se întâmplă şi când trase în direcţie opusă, dar continuă să tragă de bolovanii încuibaţi.

Deodată, pârghia îi scăpă din strânsoarea mâinii, făcu un salt în aer, îi şterse tâmpla şi dispăru în cascada de pietre care urmă. Lovitura scurtă şi neaşteptată îl făcu să-şi piardă echilibrul. O piatră sărită din rostogolirea ca de avalanşă îl lovi în spinare şi fratele Francis căzu cu un icnet, neştiind dacă se prăbuşeşte în puţ sau nu, decât atunci când lovi pământul cu pântecul şi se agăţă de el, îmbrăţi-şându-l. Zgomotul asurzitor al cascadei de pietre se stinse imediat.

Orbit de praf, Francis rămase întins, gâfâind şi neîndrăznind să se mişte, atât de ascuţită îi era durerea din spinare. După ce-şi trase puţin sufletul, reuşi să-şi vâre o mână pe sub rasă şi ajunse să pipăie locul dintre omoplaţi unde credea că-i plesniseră oasele. Locul era dureros şi parcă-l înţepa. Când se uită la degete, le văzu umede şi înroşite de sânge. Se mişcă, dar gemu imediat şi rămase locului, fără să mai scoată nici un sunet.

Se auzi o uşoară bătaie din aripi. Fratele Francis îşi aruncă privirea în sus, exact la vreme pentru a vedea vulturul pregătindu-se să se aşeze pe un morman de pietre din apropiere. Pasărea îşi luă zborul imediat, dar Francis îşi închipui că îl măsurase cu un fel de grijă maternă, ca o cloşcă îngrijorată. Se rostogoli, ajungând cu faţa în sus. Creaturile negre ale cerului formaseră deja un stol mare, rotindu-se la o înălţime ciudată, nefiresc de mică. Aproape atingând movilele. Când se mişcă, stolul se ridică mai sus. Neluând în seamă probabilitatea de a avea vreo vertebră fisurată, Francis se ridică de la pământ, clătinându-se pe picioare. Decepţionată, întunecata hoardă cerească se întoarse la mare înălţime, slujindu-se de curenţii invizibili de aer cald, apoi se destrămă şi se dispersă, fiecare pasăre reluându-şi locul veghii ei dinainte. Alternativă întunecată la Duhul Sfânt a cărui sosire era aşteptată de Francis, păsările păreau dornice uneori să pogoare pe pământ în locul Porumbelului; interesul trecător pe care i-l arătaseră în ultima vreme îl irita, de aceea, după ce dădu de probă din umeri, socoti curând că piatra ascuţită doar îl zgâriase şi-l învineţise.

Coloana înaltă de praf ridicată din locul în care se produsese prăbuşirea se îndepărta, destrămându-se încet în briza care-o purta. Speră să fie văzută de vreunul dintre fraţii aflaţi de veghe în turnurile de observaţie şi să trimită pe cineva încoace. La picioarele lui, acolo unde o latură a puţului se prăbuşise, se căsca o deschidere de formă rectangulară. O scară ducea în jos, dar numai treptele de sus rămăseseră neîngropate de avalanşa care rămăsese într-un echilibru precar vreme de şase secole, aşteptând ajutorul fratelui Francis pentru a-şi încheia coborârea cu un vuiet asurzitor.

Pe zidul dintr-o latură a scării rămăsese vizibilă o plăcuţă pe jumătate îngropată, purtând o inscripţie încă descifrabilă. Străduindu-se să-şi amintească engleza de dinaintea Potopului, Francis citi în şoaptă, bâlbâindu-se, următoarele cuvinte:

ADĂPOST CONTRA CĂDERILOR DE PULBERI

Capacitate maximă: 15

Limite de aprovizionare pentru un singur ocupant: 180 zile; a se împărţi la numărul real de persoane. După intrarea în adăpost, verificaţi închiderea şi etanşeitatea Primului Bocaport, activarea electrică a scuturilor, pentru îndepărtarea persoanelor contaminate care ar încerca să pătrundă, aprinderea luminilor avertizoare de la exterior…

Restul rămăsese îngropat, dar aceste prime cuvinte îi erau de ajuns lui Francis. Până acum nu văzuse o „Cădere de pulberi” şi spera ca un asemenea eveniment să-l ocolească. Din vechime nu supravieţuise nici o descriere cuprinzătoare a monstrului, dar Francis auzise destule legende. Îşi făcu cruce şi se trase înapoi de lângă intrare. Tradiţia susţinea că însuşi Fericitul Leibowitz dăduse piept cu Căderea, iar ea îl luase în stăpânire vreme de multe luni, până când exorcismul ce însoţise Botezul său alungase duşmanul.

Fratele Francis îşi imagina o Cădere drept ceva adu-când pe jumătate a salamandră, fiindcă, potrivit tradiţiei, acel lucru se născuse în Potopul Flăcărilor şi pe jumătate a duh rău, care le despuia pe fecioare în somn. Oare monştrilor de acum nu li se spunea tot „copii ai Căderii”? Iar faptul că demonul acela era capabil să aducă toate nenorocirile care căzuseră asupra lui Iov stătea consemnat, chiar dacă nu era încă dogmă.

Novicele se holbă speriat la tăbliţă. Semnificaţia ei îi era foarte limpede. În marea lui nechibzuinţă, pătrunsese în culcuşul (şi se rugă să fie părăsit) în care nu sălăşluise o singură asemenea creatură îngrozitoare, ci cincisprezece! Bâjbâi înfrigurat după sticluţa cu apă sfinţită.

Fiecare respiraţie gâfâită veni însoţită de asemenea frânturi de versete din Litania Sfinţilor, iar fratele Francis îşi dădu drumul uşor pe treptele străvechiului Adăpost contra Căderii, neavând alte arme la îndemână decât apa sfinţită şi o torţă improvizată, făcută din tăciunii păstraţi din focul din noaptea de dinainte. Aşteptase mai bine de-o oră sosirea cuiva de la abaţie, care să cerceteze ce era cu norul de praf. Dar nu apăruse nimeni,

În condiţiile în care nu era grav bolnav şi nici nu i se poruncise să se întoarcă la abaţie, părăsirea locului de veghe, chiar şi pentru scurtă vreme, ar fi fost considerată drept o abandonare ipso facto a dorinţei lui de a dovedi că are vocaţia necesară pentru a deveni călugăr al Ordinului Albertian al lui Leibowitz. Fratele Francis ar fi preferat moartea, în locul unei asemenea ruşini. Prin urmare, trebuia să aleagă: ori cerceta înspăimântătorul puţ înainte de răsăritul zorilor, ori îşi petrecea noaptea în culcuşul lui, neştiind dacă lighioana ce se ascundea în adăpost nu se va trezi cumva la viaţă şi va începe a hălădui prin beznă. Vânători nocturni, lupii îi pricinuiseră deja destule necazuri, însă ei erau creaturi alcătuite doar din carne şi sânge. Pe cele alcătuite din ceva mai puţin solid, prefera să le întâlnească la lumina zilei, deşi acum, când soarele cobora spre asfinţit, în puţ nu pătrundeau prea multe raze.