Clifford Simak - Halta

Vacarmul încetase. Fumul se răspândea în vălătuci cenuşii subţiri peste pământul torturat, peste gardurile dărâmate şi piersicii sfârtecaţi de explozii. Acum, liniştea stăpânea locul unde, cu puţină vreme în urmă, oamenii strigaseră, se sfâşiaseră între ei cu ură, se înfruntaseră în numele unui ideal demult uitat şi se prăbuşiseră.

Preţ de nesfârşite clipe, de la o zare la alta, se rostogoliseră tunete asurzitoare, pământul se repezise în ţăndări către cer, se auziseră ţipetele cailor şi răcnetele răguşite ale oamenilor, şuieratul plumbului şi zgomotul înfundat când acesta atingea ţinta; sclipiseră focurile de armă şi oţelul, fâlfâiseră curajos culorile stindardelor.

Apoi totul se sfârşise şi liniştea cotropise pământul.

Dar liniştea nu avea ce căuta aici, nu avea nici un drept asupra locului şi zilei, şi fugi din calea gemetelor de durere, strigătelor după apă şi rugilor de moarte care se auziseră ore întregi sub soarele de vară. Mai târziu, formele chircite se potoliseră şi o duhoare bolnăvicioasă se lăsase peste mormintele de suprafaţă.

Fuseseră nume mândre — Brigada de Fier, A 5-a New Hampshire, A 2-a Minnesota, A 16-a Mâine — acum, însă zăceau toate în ţărână.

Mai puţin Enoch Wallace.

El încă mai ţinea muscheta sfărâmată în mâinile băşicate. Faţa îi era mânjită cu praf de puşcă şi încălţările spoite cu noroi şi sânge.

Era încă în viaţă.

Doctorul Erwin Hardwicke îşi răsucea enervant creionul între palme, privind cu oarecare calcul la bărbatul din partea cealaltă a biroului.

— Nu înţeleg, spuse Hardwicke, de ce a trebuit să vii la mine.

— Păi, dumneata reprezinţi Academia Naţională…

— Iar dumneata — Securitatea Naţională.

— Uite ce-i, doctore, hai să spunem că vizita asta e neoficială. Să spunem că sunt un cetăţean nedumerit care a venit aici să caute îndrumare.

— Vreau să te ajut, dar nu văd cum. Toată afacerea e atât de neclară şi de prezumtivă…

— La naiba, omule, făcu Claude Lewis, nu poţi nega dovezile, atâtea câte sunt.

— Bine, atunci hai s-o luăm încet de la capăt. Ziceai de omul ăsta…

— Îl cheamă Enoch Wallace, începu Lewis. E în vârstă de o sută douăzeci şi patru de ani. S-a născut la o fermă la câteva mile de oraşul Millville în Wisconsin, pe 22 aprilie 1840, singurul copil al lui Jedediah şi Amanda Wallace. La chemarea lui Abe Lincoln s-a înrolat voluntar printre primii. A luptat în Brigada de Fier, ştearsă de pe faţa pământului la Gettysburg în 1863. Dar Wallace a reuşit cumva să ajungă într-o altă unitate combatantă şi a continuat să lupte în Virginia sub comanda lui Grant. Făcea parte din compania lui când a fost nimicită la Appomattox…

— Bănuiesc că ai verificat toate datele de care vorbeşti.

— I-am văzut dosarul. Actul de înrolare este la State Capitol în Madison. Restul, inclusiv actul de lăsare la vatră, este aici, la Washington.

— Spuneai că arată de treizeci de ani.

— Nici o zi mai mult. Poate chiar mai puţin.

— Dar n-ai vorbit cu el.

Lewis clătină din cap.

— S-ar putea să te înşeli asupra persoanei. Dacă am fi avut amprentele lui…

— Pe vremea Războiului Civil, replică Lewis, nu se gândeau la amprente.

— Ultimul veteran din Războiul Civil a murit acum câţiva ani, insistă Hardwicke. Cred că fusese un toboşar al Confederaţiei. Trebuie să fie o greşeală pe undeva.

— Aşa am crezut şi eu când am primit misiunea, făcu Lewis clătinând din cap.

— Şi cum de-ai primit-o? Cum de s-a implicat Securitatea într-o asemenea afacere?

— Recunosc, se apără Lewis, este puţin neobişnuit. Dar sunt atâtea implicaţii…

— De pildă nemurirea, nu?

— Ne-a trecut şi asta prin minte. Ne-am gândit că ar fi posibil, dar asta numai în treacăt. Există şi alte considerente. E o afacere ciudată, în care merită să arunci o privire.

— Dar Securitatea…

Lewis făcu o grimasă.

— Vrei să mă întrebi de ce nu s-au ocupat de asta savanţii? Logic, cred că ar fi trebuit. Dar unul din oamenii noştri s-a băgat, ca un idiot, în afacere. Era în concediu. Are rude în Wisconsin, nu chiar în zonă, la vreo treizeci de mile depărtare. A auzit un zvon, abia o părere, o vorbă în treacăt şi, imediat, şi-a vârât nasul. N-a descoperit mare lucru, dar destul cât să bănuiască o afacere.

— E ceva care mă nedumereşte, se miră Hardwicke. Cum poate trăi cineva o sută douăzeci şi patru de ani într-un singur loc fără să devină o celebritate pentru întreaga lume? Îţi dai seama ce-ar scoate ziarele din asta?

— Mă cutremur la aşa gând, spuse Lewis.

— Tot nu mi-ai explicat.

— E ceva mai complicat, oftă Lewis. Ar trebui să cunoşti ţinutul şi lumea de acolo. Partea de sud-vest a statului Wisconsin este cuprinsă între două râuri, Mississippi către apus şi Wisconsin către nord. Departe de râuri se întinde o prerie largă, netedă, cu pământ bogat, ferme prospere şi oraşe. Dar terenul de lângă râu este accidentat şi bolovănos, cu dealuri abrupte şi faleze, cu stânci şi prăpăstii. Unele locuri sunt izolate într-un soi de golfuri, de buzunare. La ele se ajunge pe drumuri proaste, iar fermele — mici şi sărace — sunt locuite de oameni mai aproape, poate, de zilele de pionierat de acum o sută de ani decât de secolul douăzeci. Fireşte, au maşini, aparate de radio şi poate, într-o zi, au să aibă chiar şi televizoare. Dar au rămas de modă veche şi cu spirit de clan, dacă nu toţi, măcar cei izolaţi.

Au existat multe ferme odată, dar azi cu greu se mai poate trăi acolo. Cu timpul, oamenii s-au văzut nevoiţi să părăsească zona. Şi-au vândut fermele pe nimica toată şi s-au mutat în altă parte, cei mai mulţi în oraş, unde puteau, să-şi facă un rost.

Hardwicke clătină din cap.

— Şi cei care au rămas, fireşte, sunt cei mai conservatori.

— Exact. Mai tot pământul aparţine unora care nu trec pe-acolo şi nici nu au pretenţia să-l îngrijească. Poate că-i ţin câteva cirezi, dar nimic mai mult. Nu-i rău să fii scutit de taxe. În zilele astea, o mulţime de pământ e „depus” în bănci.

— Încerci să-mi spui că sălbaticii ăştia — parcă aşa le spuneai, nu? — sunt angajaţi într-o conspiraţie a tăcerii?

— Nu cred că şi-au impus-o, replică Lewis. Asta-i felul lor de a fi, bine înfipţi în trecut şi cu filozofia pionieratului. Îşi văd de ale lor. Nu au chef să vadă pe cineva vârându-şi nasul în treburile lor şi nici ei nu se amestecă în ale altora. Dacă cineva vrea să trăiască o sută de ani, mă rog, e o minune, dar e treaba lui. Iar dacă vrea să trăiască singur şi să fie lăsat în pace, şi asta e tot treaba lui. Poate că vorbesc despre asta între ei, dar nu-şi dau drumul la gură printre străini. Dacă altcineva ar încerca să-i provoace, s-ar preface că n-au habar de nimic.

După un timp, cred că şi-au dat seama că Wallace continuă să fie tânăr în vreme ce ei îmbătrânesc. S-au obişnuit cu minunea şi probabil că n-o mai discută nici măcar între ei. De vreme ce bătrânii nu mai văd nimic neobişnuit în asta, tinerii au luat lucrurile aşa cum sunt. Oricum, nimeni nu-l vede prea des pe Wallace, pentru că e foarte retras.

Prin împrejurimi, fenomenul s-a preschimbat în legendă, o poveste din aceea trăznită cu care nu merită să-ţi pierzi vremea. O istorie fără pic de adevăr, pe care ar fi ridicol să te apuci s-o cercetezi.