Clifford Simak: Halta

— Bucuros, răspunse străinul. Dar mai întâi am să te rog să-mi dai o cană cu apă.

Enoch se ridică în picioare.

— Vino. Am să scot nişte apă proaspătă pentru dumneata.

Traversară poieniţa până la pompă. Wallace luă polonicul din cui şi îl întinse străinului, apoi apucă mânerul pompei şi porni să-l apese ritmic.

— Lasă să mai curgă niţel, spuse el. Mai trece-o vreme până se răceşte de tot.

Apa se împrăştia în jeturi din ţeavă, stropind bordura.

— Crezi că o să plouă? întrebă străinul.

— Nimeni nu poate să spună, răspunse Enoch. Să aşteptăm şi-o să vedem.

Ceva îl neliniştea la străinul acela şi nu se putea hotărî ce anume. Îl privi mai de aproape în timp ce pompa şi îşi spuse că urechile îi erau prea ascuţite. Dar puse asta pe seama închipuirii, pentru că, atunci când privi din nou, nu mai găsi nimic deosebit la ele.

— Cred că s-a răcit apa, făcu Enoch.

Străinul cufundă polonicul şi aşteptă să se umple. l-l oferi lui Enoch, dar acesta clătină din cap.

— Dumneata mai întâi. Ai mai multă nevoie decât mine.

Străinul bău lacom şi zgomotos.

— Mai vrei? întrebă Enoch.

— Nu. Mulţumesc, răspunse necunoscutul. Dar o să umplu altul pentru dumneata.

Apa era rece şi abia acum îşi dădea seama Enoch cât de sete îi era.

După ce goli polonicul, îl agăţă înapoi în cuiul lui şi se întoarse rostind:

— Acum, hai să ne aşezăm.

Străinul se strâmbă uşor.

— Aş putea să stau o clipă, făcu el.

Enoch scoase o legătură roşie din buzunar şi îşi şterse faţa.

— Se face năduşeală mare înainte de ploaie.

În vreme ce îşi ştergea faţa, îşi dădu seama brusc ce îl tulburase la înfăţişarea străinului. În ciuda hainelor murdare şi a pantofilor prăfuiţi, care dovedeau un drum lung, în ciuda zăpuşelii de dinainte de ploaie, necunoscutul nu era asudat. Părea proaspăt şi răcorit, de parcă ar fi stat la umbra unui copac în vreme de primăvară.

Îndesă batista înapoi în buzunar şi se îndreptă la pas către trepte. Se aşezară alături.

— Ai mers cale lungă, făcu Enoch uşor curios.

— Lungă, aşa-i, rosti necunoscutul. Sunt foarte departe de casă.

— Şi mai ai mult de umblat?

— Nu. Cred că am ajuns unde trebuie.

— Adică…, îngăimă Enoch.

— Adică aici, răspunse străinul de pe trepte. Am căutat un om şi acela cred că tu eşti. N-am ştiut cum te cheamă şi nici cum arăţi, dar aveam credinţa c-am să te găsesc într-o zi.

— Pe mine?! spuse Enoch uluit. De ce să mă fi căutat tocmai pe mine?

— Am căutat pe cineva cu nişte calităţi anume. Omul acela trebuia să-şi ridice ochii spre stele şi să se întrebe ce sunt ele.

— E-adevărat, recunoscu Enoch, fac asta. De multe ori, noaptea, în tabere, stăteam învelit în pături şi priveam la stelele de pe cer. Mă întrebam ce sunt, cum au ajuns acolo şi, mai ales, de ce au fost puse acolo sus. Am auzit, cu fiecare ar fi un alt soare, acolo, ca acela care străluce peste Pământ, dar nu pot să pun mâna-n foc. Nu cred că e cineva care să ştie prea multe despre ele.

— Ba sunt câţiva, zise străinul.

— Tu, poate, râse Enoch uşor batjocoritor, pentru că străinul nu părea să se priceapă la ceva.

— Da, eu, recunoscu el. Dar nu ştiu chiar atâtea cât alţii.

— Uneori m-am întrebat, făcu Enoch, dacă stelele sunt cu adevărat alţi sori. Asta înseamnă c-ar putea exista şi alte planete şi alţi oameni.

Îşi aminti de nopţile petrecute lângă focul de tabără, pălăvrăgind cu ceilalţi ca să-şi omoare timpul. Odată pomenise ideea asta despre alte fiinţe locuind pe planete în jurul soarelui lor, iar tovarăşii îşi bătuseră joc de el. Zile întregi îl luaseră în râs, aşa că nu mai adusese niciodată vorba despre asta. Nu pentru că i-ar fi păsat prea mult. Nici el nu credea cu adevărat, făcuse doar o presupunere.

Acum o spusese din nou, în faţa unui străin, fără să ştie de ce.

— Chiar crezi asta? întrebă necunoscutul.

— A fost doar o părere, răspunse Enoch.

— Nu-i numai atât. Există cu adevărat alte planete şi alte fiinţe. Eu, de pildă, sunt una din ele.

— Dar tu…, ridică glasul Enoch, după care amuţi.

Faţa străinului se crăpa şi începea să se desprindă, iar dedesubt zări o altă figură, ne-umană.

Şi când masca umană îi căzu de pe faţă, un fulger sfâşie cerul, izbitura grea a tunetului păru să zguduie pământul şi, de departe, se auzi goana ploii peste dealuri.

Aşa începuse totul, îşi aminti Enoch, cu aproape o sută de ani în urmă. Fantezia de la focul de tabără devenise realitate şi Pământul era acum trecut pe hărţile galactice, o haltă pentru o lume pestriţă a călătorilor printre stele.

Privi din nou însemnarea din 16 octombrie 1931 şi trecu iute peste ea. Acolo, aproape de sfârşit, stătea scris:

„Ulise e de părere că thubanii de pe a 6-a planetă ar fi, poate, cei mai mari matematicieni din galaxie. Se pare că au pus la punct un sistem numeric superior oricărui alt sistem existent, cu aplicaţii deosebite în statistică”.

Închise registrul şi rămase nemişcat în scaun, întrebându-se dacă statisticienii de pe Mizar X cunoşteau lucrările thubanilor. Poate că da, pentru că unele matematici folosite de ei erau neconvenţionale.

Împinse registrul deoparte, cotrobăi printr-un sertar al biroului şi scoase graficul. Îl întinse pe masă şi începu să-l studieze cu atenţie. Dac-ar putea fi sigur, gândi el. Dac-ar stăpâni statisticile Mizar mai bine… De zece ani lucra la grafic, verificând iar şi iar factorii sistemului Mizar, încercând să-şi dea seama dacă greşise undeva.

Ridică pumnul încleştat şi izbi în masă. Numai de-ar putea fi sigur, de-ar putea vorbi cu cineva! Însă de lucrul ăsta se ferise, ar fi însemnat să recunoască deşertăciunea oamenilor.

Încă era om. Ciudată treabă, gândi el. După un secol de asociere cu fiinţele de pe atât de multe stele, rămăsese un om al Pământului.

În multe privinţe, legăturile lui cu Pământul erau tăiate. Singurul care-i mai vorbea era bătrânul Winslowe Grant. Toţi ceilalţi îl ocoleau, dacă nu punea la socoteală pe aceia care-l pândeau şi pe care, oricum, îi zărea numai în treacăt, ori le descoperea ascunzătorile goale.

Doar bătrânul Winslowe, Mary şi umbrele mai veneau uneori să petreacă cu el orele de singurătate.

Atât avea pe Pământ, pe Win, umbrele şi proprietatea din jurul casei, însă nu şi casa.

Închise ochii şi îşi aminti cum arătase ea în zilele de demult. Pe locul în care stătea acum fusese bucătăria, cu o sobă de gătit, neagră şi monstruoasă, rânjindu-şi colţii grătarului. Sprijinită de perete, fusese masa pe care mâncau toţi trei, cu carafa şi paharele în care stăteau lingurile, suportul pentru muştar, hrean şi sos picant, un fel de piesă centrală pe faţa de masă roşie.

Îşi amintea de o noapte de iarnă, pe când avea doar trei sau patru ani. Mama îşi făcea de treabă pe lângă sobă. El era aşezat pe podea, în mijlocul bucătăriei, şi se juca cu nişte cuburi. De afară se auzea şuieratul înfundat al vântului trecând pe lângă streaşină. Când tatăl se întorsese cu laptele din staul, o răbufnire de vânt şi un vârtej de zăpadă intrase în încăpere odată cu el. Vântul şi zăpada dispăruseră dincolo de uşă, încuiate afară, condamnate în întunericul şi sălbăticia nopţii. Tatăl răsturnase laptele din găleată în bidon si Enoch îi văzuse părul şi sprâncenele albite de zăpadă şi barba cu ţurţuri.