Clifford Simak: Halta

— Dar omul tău a făcut-o.

— Da, şi nu mă întreba de ce.

— Cu toate astea, nu a primit el misiunea.

— Au avut nevoie de el în altă parte. Pe deasupra, mai era şi cunoscut prin partea locului.

— Şi tu?

— Mi-au trebuit doi ani de muncă.

— Dar acum ştii povestea în amănunt.

— Nici pe departe. Acum am mai multe întrebări ca la început.

— L-ai văzut pe omul ăsta?

— De multe ori, răspunse Lewis. Dar nu i-am vorbit niciodată. Nu cred să mă fi observat. În fiecare zi merge să se plimbe şi să-şi ridice poşta. Nu-şi părăseşte niciodată pământul. Toate lucrurile de care are nevoie i le aduce poştaşul: un sac de făină, o livră de şuncă, o duzină de ouă, ţigări şi ceva băutură.

— Bine, dar o asemenea cantitate e împotriva regulamentelor poştale.

— Fireşte, dar poştaşul face asta de ani de zile. Nu se întâmplă nimic până ce nu reclamă cineva. Şi n-o s-o facă nimeni. Poştaşii sunt, probabil, singurii prieteni pe care i-a avut vreodată.

— Înţeleg că Wallace ăsta nu se prea ocupă de fermă.

— De loc. Are o grădină de legume, şi-atât. Locul e sălbăticit cu totul.

— Dar trebuie să trăiască din ceva. Trebuie să capete bani de undeva.

— Se descurcă, spuse Lewis. La fiecare cinci sau zece ani, trimite câte un pumn de pietre preţioase la un negustor din New York.

— Legal?

— Nu cred să fie marfă furată, dar dacă cineva s-ar apuca să facă un caz din asta, cred că ar descoperi ceva nereguli. Face asta de multă vreme şi, la început, totul a fost cinstit. Dar legile se mai schimbă şi se pare că nici el, nici cumpărătorul, nu se sinchisesc prea mult.

— Şi ai făcut ceva?

— Când i-am verificat pe cei din oraş, i-am găsit cam agitaţi, răspunse Lewis. Îl fură pe Wallace ca-n codru. Le-am spus să continue să cumpere şi să mă anunţe imediat dacă le pică cineva în control. Le-am mai spus să-şi ţină gura şi să lase lucrurile aşa cum sunt.

— Nu vrei să-l bagi la bănuieli pe Wallace, spuse Hardwicke.

— Nici nu ştii câtă dreptate ai. Vreau ca poştaşul să continue s-o facă pe comisionarul, iar firma din New York să cumpere pietrele. Vreau ca totul să rămână aşa cum a fost. Şi înainte să mă întrebi de unde vin pietrele, am să-ţi spun că nu ştiu.

— Poate are vreo mină.

— Ar fi o mină a dracului de grozavă. Diamante, rubine şi smaralde, toate dintr-un singur loc.

— Bănuiesc că, fie şi la preţul pe care îl capătă pe ele, pune de un venit bunicel.

Lewis aprobă din cap.

— Vinde numai când rămâne fără bani. N-are nevoie de prea mulţi. Duce o viaţă simplă, dacă mă gândesc la sărăciile pe care le cumpără. În schimb, e abonat la o mulţime de reviste şi ziare, precum şi zeci de reviste de ştiinţă. Cumpără o groază de cărţi.

— Tehnice?

— Unele, da. Însă cele mai multe sunt de actualitate ştiinţifică. Fizică, biologie, chimie, de-al-de astea.

— Dar eu nu…

— Bineînţeles că tu nu. Nici eu. Nu-i un savant. Nu are nici măcar pregătirea ştiinţifică de bază. Pe vremea când mergea el la şcoală, nu prea se învăţa aşa ceva, oricum nu la nivelul de azi. Şi-orice ar fi învăţat atunci, acum n-ar mai valora nimic. A terminat patru clase într-o şcoală de ţară — din aceea prăpădită, cu o singură încăpere — şi a petrecut o iarnă într-un fel de academie care-a funcţionat un an sau doi în orăşelul Millville. Ştii, prin 1850 asta însemna ceva mai mult decât o şcoală medie. Wallace a fost, după câte se pare, un tânăr strălucit.

Hardwicke clătină din cap.

— Pare de necrezut. Ai verificat toate datele?

— Cât m-am priceput mai bine. A trebuit, s-o fac pe ascuns. N-am vrut să se prindă careva. Şi am uitat să-ţi spun un lucru: scrie mult. Cumpără registre mari, în pachete de câte o duzină, şi cerneală cu litrii.

Hardwicke se ridică de la birou şi porni să măsoare camera cu pasul.

— Lewis, spuse el, dacă nu mi-ai fi arătat acreditările şi dacă nu le-aş fi verificat, mi-aş fi închipuit că totu-i o glumă proastă.

Se întoarse şi se aşeză din nou. Luă creionul şi începu iar să-l răsucească între palme.

— Te-ai ocupat de cazul ăsta vreme de doi ani. Nu ţi-ai făcut nici o idee?

— Nici una, spuse Lewis. Sunt năucit cu totul. De aceea mă şi aflu aici.

— Mai povesteşte-mi despre el. Ce s-a întâmplat după război?

— În vreme ce era plecat, începu Lewis, i-a murit mama. Tatăl şi vecinii au îngropat-o la fermă. Aşa făcea multă lume pe atunci. Tânărul Wallace a primit permisia, dar n-a ajuns la timp pentru înmormântare. Pe atunci, priveghiul nu ţinea prea mult, iar călătoriile se făceau încet. S-a întors la război. După câte am aflat, asta a fost singura lui permisie. Bătrânul a trăit singur, a muncit la fermă şi s-a descurcat binişor. Din câte am reuşit să prind, a fost un fermier bun, ba chiar grozav pentru vremea lui. Îl preocupau problemele de rotaţia culturilor şi prevenirea eroziunii. Nu avea o fermă după standardele moderne, însă îi asigura existenţa şi îi mai rămânea şi ceva pe deasupra.

Vreme de un an, după ce Enoch s-a întors de la război, au îngrijit amândoi ferma. Bătrânul a cumpărat o cositoare — o drăcie din aia trasă de cai — pentru fân şi cereale. Asta era un progres, bătea de la distanţă coasa.

Într-o după-amiază, bătrânul a ieşit la secerat pe o păşune. Caii s-au speriat de ceva şi au fugit. Tatăl lui Enoch a fost aruncat de pe capră în faţa secerătoarei. N-a fost o moarte prea plăcută.

— Oribil, spuse Hardwicke cu o grimasă de dezgust.

— Enoch a adus trupul tatălui acasă, apoi a luat o puşcă şi a plecat după cai. I-a găsit într-o margine a păşunii, i-a împuşcat pe amândoi şi i-a lăsat acolo. Exact cum îţi spun. Ani de zile, scheletele lor au zăcut pe păşune, înhămate la cositoare, până ce au putrezit hamurile.

După aceea, Enoch s-a întors acasă şi a făcut toate pregătirile. L-a spălat pe taică-său, l-a îmbrăcat în costumul negru cel bun şi l-a întins pe o scândură, după care s-a dus în grajd şi a meşterit un sicriu. La sfârşit, a săpat o groapă lângă mormântul mamei. A terminat treaba la lumina felinarului şi toată noaptea a rămas să vegheze. Când s-a luminat de ziuă, a plecat să anunţe cel mai apropiat vecin şi acesta a răspândit vestea până ce a ajuns la urechile preotului. Au ţinut înmormântarea târziu în după-amiază, apoi Enoch s-a întors acasă. De atunci trăieşte acolo, dar nu se mai îngrijeşte de fermă. Doar de grădina de zarzavaturi.

— Mi-ai spus că oamenii acela nu vorbesc cu străinii. După câte văd, tu ai aflat o mulţime de lucruri.

— Mi-au trebuit doi ani pentru asta. M-am infiltrat printre ei. Am cumpărat o rablă de maşină, m-am târât cu ea până în Millville şi am lăsat să se înţeleagă că sunt un căutător de ginseng.

— Un ce?

— Un căutător de ginseng. O plantă.

— Asta ştiu, dar de ani de zile nu se mai cere pe piaţă.

— Ba se mai cere, însă puţin şi doar din când în când. Exportatorii mai cumpără uneori. Dar am mai strâns şi alte plante medicinale şi m-am prefăcut că ştiu o mulţime de lucruri despre ele. Da, m-am prefăcut, ăsta-i cuvântul. Am inventat multe.

— Ai vrut să fii un om simplu, pe înţelesul acelor oameni, medită Hardwicke cu glas tare. Un fel de sălbatic inofensiv.

Lewis înclină aprobator din cap.

— A mers chiar mai bine decât mi-am închipuit. Ajungea să mă fâţâi pe-acolo şi lumea se şi apuca să-mi vorbească. Ba chiar am găsit chiar şi niscai ginseng. Cel mai bine m-am lipit de familia Fisher. Ăştia trăiesc lângă râu, mai jos de ferma Wallace. Sunt la fel de vechi în ţinut, dar sunt plămădiţi din alt aluat. Fisher-ii sunt oameni simpli, vânători şi pescari. Au văzut în mine un suflet candid. Eram la fel de învechit şi de rupt de lume ca şi ei. I-am ajutat să facă vinul şi să-l bea, am vânat şi am pescuit cu ei şi mi-au arătat locurile unde puteam găsi ginseng — „sang”, cum îi spun ei. Cred că un sociolog ar descoperi în familia asta o mină de aur. Au o frumuseţe de fată, păcat că e surdo-mută.