Clifford Simak: Halta

Rămaseră tăcuţi, faţă în faţă, scăldaţi în curcubeul piramidei.

— Îmi pare rău, spuse Mary, dar nu mai am nici un rost. Nu ne putem păcăli.

Enoch amuţi, ruşinat.

— Am aşteptat clipa asta, continuă femeia. M-am gândit la ea şi am visat-o fără încetare.

— Şi eu, şopti Enoch. Nu am crezut că o să se împlinească vreodată.

Fireşte, atâta vreme cât nu se putea îndeplini, rămânea un lucru la care putea visa. Era romantic, depărtat şi imposibil. Probabil romantic tocmai pentru că fusese depărtat şi imposibil.

— Mă simt ca o păpuşă, zise ea, sau ca un ursuleţ de pluş. Regret, Enoch, dar tu nu poţi iubi o păpuşă. Întotdeauna îţi vei aminti cum am fost înainte. Păpuşa cu zâmbetul fix pictat, ursuleţul cu pluşul ieşind pe la cusături.

— Nu! strigă pământeanul. Nu!

— Sărmane Enoch… Aş vrea să te pot ajuta. Mai ai atât de mult de trăit cu gândul ăsta!

— Dar tu! strigă el. Dar tu? Ce-ai să faci acum?

Mary avusese curaj, gândi el. Curajul de a înfrunta lucrurile aşa cum erau.

De unde ştiuse?

— Am să plec, oftă ea. N-am să mă mai întorc. N-am să mai vin nici chiar când vei avea nevoie de mine. Nu se poate altfel.

— Dar nu poţi pleca, protestă Enoch. Eşti prinsă în capcană ca şi mine.

— Nu e ciudat ce ni se întâmplă? Amândoi, victime ale iluziei…

— Doar eu! Pentru tine, eu am fost întotdeauna real.

Ea încuviinţă din cap cu gravitate.

— Şi eu. Tu nu poţi iubi păpuşa pe care ai făcut-o, dar nici eu nu pot iubi păpuşarul. Totuşi amândoi am crezut asta, amândoi o mai credem şi ne simţim vinovaţi când descoperim că nu suntem în stare.

— Putem încerca. Numai de-ai rămâne.

— Şi să sfârşesc prin a te urî? Sau, mai rău de atât, prin a mă urî tu pe mine? Să rămânem cu vinovăţia — e mai bună decât ura.

Mary luă cu un gest rapid piramida de sfere şi o ridică.

— Nu, asta nu! răcni Enoch. Nu, Mary…

Piramida sclipi, se răsuci în aer şi se sparse de cămin. Luminile se stinseră. Ceva — sticlă? metal? piatră? — zornăi pe podea.

— Mary!

Însă acolo nu mai era nimeni.

— Mary! strigă el din nou şi strigătul se transformă în geamăt.

Ea plecase şi nu mai avea să se întoarcă.

Nici chiar atunci când bărbatul ar fi avut nevoie de ea.

Îl părăsiseră pentru totdeauna, întâi fata de la ferma din vale, apoi frumoasa din sud care îl privise trecând pe lângă poarta ei, iar acum Mary.

Se strecură cu greu prin întuneric şi bâjbâi după lampă. O găsi şi aprinse lumina.

Rămase lângă birou şi aruncă o privire prin încăpere. În colţul unde stătea acum fusese odată bucătăria, iar acolo, înspre cămin, camera de zi. Interiorul fusese schimbat de multă vreme. Totuşi încă mai putea vedea totul cu ochii minţii, de parcă ar fi fost abia ieri.

Trecuse atâta timp şi, dintre toţi cei de atunci, doar el mai rămăsese.

Îşi pierduse lumea, o lăsase în urmă…

Şi asemenea lui, în ziua aceea chiar fără să ştie, toţi oamenii de pe Pământ făcuseră la fel.

Niciodată nu mai avea să fie la fel ca înainte.

Aveau de spus adio atâtor iubiri, atâtor vise…

— Adio, Mary. Iartă-mă şi Dumnezeu să te ocrotească.

Se aşeză la masă şi scoase jurnalul din teancul dinaintea lui. Îl răsfoi, căutând paginile pe care trebuia să le umple.

Avea treabă.

Acum era pregătit.

Îşi luase ultimul adio.

SFÂRŞIT