Clifford Simak - Halta

— Ulise! bolborosi Enoch, dar silueta înfricoşătoare şuieră ameninţător, silindu-l să tacă. Încet, greutatea se ridică şi mâna îi alunecă de pe gură.

Ulise făcu un gest către bolovăniş şi Enoch încuviinţă din cap.

— Talismanul! El are Talismanul! îi şopti Ulise la ureche.

— Talismanul! exclamă Enoch, încercând în zadar să-şi gâtuie strigătul.

De pe culme se desprinse o piatră, care începu să se rostogolească. Enoch se lipi de pământ înapoia trunchiului prăbuşit.

— Jos! răcni spre Ulise. Jos! Are o armă!

Dar mâna exterului îl apucă de umăr.

— Enoch! rosti el. Enoch, priveşte!

Bărbatul ridică ochii spre vârful stâncii. Pe fundalul cerului, două figuri întunecate erau încleştate în luptă.

— Lucy! strigă el.

Fata se strecurase până la şobolan. Nebuna, gândi el, s-a furişat până acolo! În vreme ce exterul era atent la el, Lucy îi căzuse în spate. Ţinea deasupra capului un vreasc, însă făptura o prinsese de mână, împiedicând-o să lovească.

— Trage, spuse Ulise cu un glas sec.

Enoch ridică arma şi ţinti. Din cauza întunericului nu vedea prea bine. Iar cei doi erau atât de aproape unul de celălalt! Erau prea apropiaţi

— Trage! ţipă Ulise.

— Nu pot, scânci pământeanul. E prea întuneric.

— Trebuie să tragi, spuse Ulise cu vocea încordată. Trebuie să rişti!

Enoch înălţă arma din nou. Parcă vedea mai bine acum. Îşi dădu seama că nu întunericul îl necăjea, cât focul pe care-l ratase în timpul antrenamentului. Dacă ratase atunci, putea la fel de bine să greşească şi acum.

Ochi spre capul creaturii, dar ţinta nu era stabilă, ci se apleca înainte şi înapoi.

— Trage! ţipă Ulise.

Enoch apăsă trăgaciul şi arma tuşi. Pe vârful stâncii, creatura rămase fulgerată, fără jumătate de cap. Bucăţi de carne ţâşniră ca nişte insecte negre pe cerul de apus abia luminat.

Bărbatul aruncă arma şi se prăbuşi, înfigându-şi degetele în muşchiul moale, îngrozit de ceea ce s-ar fi putut întâmpla, mulţumind cerului că nu se întâmplase, că anii de antrenament în fantasticul poligon de tir îşi arătaseră rezultatele în cele din urmă.

Se gândi la cât de multe lucruri fără sens îi modelaseră destinul. La urma urmei poligonul de tir fusese un lucru fără sens, ca o masă de biliard sau un joc de cărţi — creat pentru plăcere. Totuşi, orele pe care le petrecuse acolo îl pregătiseră pentru acel moment final, pentru acea clipă unică.

Slăbiciunea şi răul se scurseră în pământ şi îl cuprinse pacea.

— Enoch, şopti Ulise. Enoch, fratele meu…

Vocea exterului ascundea un soi de tristeţe. Niciodată, până în acea clipă, nu-l numise frate.

Enoch se ridică în genunchi. De pe stânci venea o lumină caldă, de parcă un licurici gigantic îşi aprinsese lampa şi o lăsase să ardă.

Lumina cobora către ei odată cu Lucy, ca şi cum fata ar fi ţinut un felinar în palme.

Mâna lui Ulise ieşi din întuneric şi-i prinse cu putere braţul.

— Vezi? întrebă el.

— Da, văd. Ce e…

— E Talismanul, spuse Ulise vrăjit, cu răsuflarea tăiată. Iar ea este noul nostru custode. Cel pe care îl căutam de ani de zile.

Nu era obişnuit cu un astfel de sentiment. Şi-l dorise întotdeauna şi ar fi vrut să-l aibă la nesfârşit.

Depăşea orice descriere — iubire, mândrie, adoraţie, apropiere — toate astea şi mai mult de-atât. Era un sentiment care apropia şi simplifica totul, care înlătura teama şi tristeţea, deşi în spatele său se ascundea un fel de nostalgie, de parcă ar fi ştiut că nu va, ai cunoaşte în veci un asemenea moment, că după o clipă se va pierde pentru totdeauna. Dar extazul se încăpăţâna să continue.

Lucy păşi printre ei cu sacul în care se afla Talismanul lângă piept, cuprins în braţe, cu înfăţişarea unei fetiţe ducându-şi pisicuţa iubită.

— Niciodată nu a strălucit atât de tare, spuse Ulise. Eu unul nu-mi pot aminti când a mai fost astfel. Este minunat, nu?

— Da, răspunse Enoch. Este minunat.

— Acum vom fi din nou uniţi, şopti Ulise. De acum vom fi iarăşi un singur popor.

— Dar creatura care îi…

— Deşteaptă, spuse Ulise. Îl ţinea pentru răscumpărare.

— Deci fusese furat.

— Nu ştim toate circumstanţele, dar le vom afla, bineînţeles.

Mergeau tăcuţi prin pădure şi undeva spre răsărit printre copaci se zărea prima rază de lună.

— Mai e ceva, spuse Enoch.

— Întreabă-mă.

— Cum putea creatura aceea să-l ducă şi să nu simtă nimic?

— Doar o fiinţă dintr-un milion poate — cum să spun? — să se acordeze cu el. Pentru noi, n-ar fi avut nici un efect. Nu ne-ar fi răspuns. Oricât l-am fi ţinut în mâini, nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar dacă acel animal dintr-un milion îl atinge cu un deget, Talismanul învie. Există un anume raport, o sensibilitate — nu ştiu cum să-i spun — care uneşte acest aparat ciudat şi forţa spirituală cosmică. De fapt, nu instrumentul este cel care atinge forţa, ci mintea, ajutată de el.

O maşină, un mecanism, nu mai mult decât o unealtă înfrăţită cu sapa, cheia sau ciocanul, dar atât de departe de acestea, pe cât era creierul de primul aminoacid. Poţi crede, gândi Enoch, că ai în faţă culmea tehnologiei, ultimul lucru la care poate ajunge o minte genială. Dar nu este aşa, nu poate exista o limită, sau un moment în care să te opreşti şi să spui: „până aici pot merge, nu are rost să încerc mai departe”. Fiecare descoperire deschide nenumărate căi şi fiecare pas înainte dezvăluie tot mai multe. Nimic nu are sfârşit, gândi el, nimic nu are capăt.

Ajunseră la marginea câmpului şi se îndreptară către staţie. De pe drum se auzi zgomot de paşi în alergare.

— Enoch! strigă o voce din întuneric. Enoch, tu eşti?

Bărbatul recunoscu vocea.

— Da, Wins. Ce s-a întâmplat?

Poştaşul apăru din întuneric şi se opri gâfâind.

— Enoch, vin! Două maşini pline. Le-am pus o stavilă. Acolo unde şoseaua coteşte spre câmpul tău — în locul acela strâmt, ştii? Am aruncat două livre de cuie în făgaşurile roţilor. Asta o să-i ţină în loc o vreme.

— Cuie? întrebă Ulise.

— E o poteră, îi spuse Enoch. Mă urmăreşte. Cuiele…

— Ah, înţeleg, ca să dezumfle cauciucurile.

Winslowe făcu încet un pas mai aproape, cu privirea îndreptată spre strălucirea Talismanului acoperit.

— Asta-i Lucy Fisher, nu?

— Fireşte, răspunse Enoch.

— Bătrânul ei a intrat urlând în oraş, ţipând că iar a dispărut. Lucrurile se liniştiseră, dar moş Hank i-a aţâţat din nou. Aşa că am fugit la fierărie, am luat cuiele şi le-am aruncat înaintea lor, pe drum.

— Poteră? întrebă Ulise. Eu nu…

Winslowe îl întrerupse, grăbit să-şi deşerte informaţiile.

— Omul cu ginsengul e acolo, te aşteaptă la casă. A venit cu un camion.

— Ăsta, îi explică Enoch lui Ulise, e Lewis cu trupul Luminosului.

— E cam supărat, spuse Wins. Spunea că trebuia să-l aştepţi.

— Poate că n-ar trebui să stăm aici, sugeră Ulise. După mintea mea slabă, mi se pare că intrăm în criză.

— Auzi, strigă poştaşul, ce se întâmplă aici? Ce duce Lucy acolo şi cine-i tovarăşul tău?

— Îţi spun mai târziu, făcu Enoch. Acum n-avem timp de poveşti.

— Enoch, acolo e o poteră!

— Mă descurc eu cu ei, zise Enoch încruntat, când o să vină timpul. Acum am ceva mai important de făcut.

Alergară, toţi patru, printre buruienile înalte până la brâu. În faţa lor, staţia se înălţa întunecată pe fundalul cerului de seară.