Clifford Simak - Halta

Şi, culmea ironiei, fugarul pusese Talismanul în braţele custodelui, pe o planetă unde nimeni n-ar fi căutat un senzitiv. Lucy îl simţise şi fusese atrasă de el ca un magnet. Probabil, în acele clipe, fata nu gândea decât că Talismanul era acolo şi că trebuia să-l capete. Îl aşteptase în singurătatea ei, fără să aibă habar ce putea fi şi fără speranţă. Aidoma unui copil vrăjit de un glob strălucitor din pomul de Crăciun, despre care ştie că e lucrul cel mai de preţ de pe Pământ şi că trebuie să-i aparţină.

Creatura ucisă la picioarele lui trebuie să fi fost capabilă şi inventivă ca să poată fura Talismanul, să-l ascundă ani de zile, să pătrundă în secretele şi dosarele Centralei Galactice. Ar fi fost oare posibil aşa ceva, dacă Talismanul ar fi funcţionat efectiv? Ar mai fi fost făptura în stare de atâta imoralitate şi avariţie, încât să continue în planul său?

Acum însă totul se sfârşise. Talismanul fusese recăpătat şi exista un nou custode, o surdo-mută de pe Pământ, cea mai umilă dintre fiinţele omeneşti. Şi avea să fie pace, iar Pământul se îndrepta către confreria galactică.

Toate problemele lui Enoch încetaseră. Nu mai trebuia să ia nici o hotărâre. Lucy luase toată povara asupra ei.

Staţia avea să rămână şi el putea să despacheteze şi să pună jurnalele înapoi pe rafturi. Putea reveni în casă, să se liniştească şi să-şi continue treaba.

„Îmi pare rău”, îi spuse formei chircite dintre bolovani. „Îmi pare rău că a mea a fost mâna care te-a ucis”.

Se întoarse şi se apropie de marginea stâncii suspendate deasupra râului. Ridică puşca, o ţinu o clipă nemişcată, apoi o aruncă, urmărindu-i cu privirea rostogolitoare şi lucirea metalului în luminai unii. Mult mai jos, auzi plescăitul mulţumit al apei înghiţind arma.

Avea să fie pace pe Pământ, gândi el. Războaiele luaseră sfârşit. Atâta timp cât Lucy stătea la masa conferinţei, nimeni nu se mai putea gândi la război. Chiar dacă unii aveau să fugă urlând de frica dinăuntrul lor.

Totuşi mai era cale lungă până ce pacea adevărată urma să trăiască în inima oamenilor.

Până când nimeni să nu mai fugă sălbăticit de teamă (orice fel de teamă), nu putea fi o pace adevărată. Până ce ultimul om nu-şi arunca arma (oricare ar fi fost aceasta), în tribul Omului nu avea să fie pace. Iar puşca lui, îşi spuse Enoch, era un simbol pentru toate celelalte arme.

Rămase pe marginea stâncii şi privi peste râu şi peste umbra întunecată a văii împădurite. Îşi simţea mâinile ciudat de goale fără armă.

Râul se rostogolea sub el nepăsător. Pentru el nimic nu avea importanţă; căra şi fildeşul de mastodont şi craniul de tigru şi toracele de om, copacul mort, ori piatra aruncată, ori puşca. Le înghiţea pe toate, le acoperea cu noroi sau nisip şi se rostogolea peste ele, ascunzându-le privirii.

Enoch se întoarse încet şi se strecură printre bolovani către vale. Auzea foşnetul uşor al micilor vietăţi ascunzându-se pe sub frunzele căzute. Peste întreaga pădure domnea pacea acelei străluciri minunate.

Ieşi dintre copaci, traversă câmpul şi urcă spre casa de pe culme. Clădirea nu-i mai părea doar o staţie. Cu mulţi ani în urmă fusese casa lui, apoi devenise o haltă pentru galaxie. Acum le îmbina, în sfârşit, pe amândouă.

Staţia era liniştită şi cumva parcă ireală. O lampă ardea pe birou, iar pe măsuţă, mica piramidă de sfere lucea multicolor, ca o orgă de lumini. Petele de culoare pâlpâiau prin încăpere precum un roi ameţit de licurici Tehnicolor.

Rămase o clipă nehotărât, neştiind ce să facă. Îi lipsea ceva şi deodată îşi dădu seama ce. În toţi aceşti ani, avusese de agăţat în cui o puşcă. Acum ea nu mai exista.

Trebuia să se liniştească şi să treacă din nou la treabă. Trebuia să despacheteze şi să aranjeze obiectele. Trebuia să scrie jurnalul şi să citească ziarele vechi. Avea o mulţime de lucruri de făcut.

Ulise şi Lucy plecaseră cu o oră, două înainte către Centrala Galactică, dar efectul Talismanului mai stăruia în odaie. Ori, poate in el însuşi. Poate avea să ducă în el asta pentru totdeauna.

Traversă încăperea şi se aşeză pe canapea. În faţa lui, piramida de sfere îşi arunca duşul cristalin de culori. Întinse mâna să o apuce, apoi o trase încet înapoi. De ce să o examineze iar? De vreme ce nu-i aflase secretele atâta timp, la ce se putea aştepta acum?

Un lucru drăguţ, gândi el, dar inutil.

Trebuia să se întoarcă la lucru. Avea o grămadă de treabă de recuperat. Acum însă n-o mai făcea doar pentru el. Pământul urma să-i bată la uşă. Poate că în câteva ore ziarele aveau să fie acolo. Dar înainte ca asta să se întâmple, Ulise urma să vină înapoi ca să-l ajute, poate însoţit de alţii.

După ce-şi făcea ceva de mâncare, trecea la treabă. Dacă lucra până târziu în noapte, putea rezolva o mulţime de probleme.

Nopţile de singurătate, îşi spuse, sunt cele mai bune pentru muncă. Deşi nu mai era chiar aşa de singur pe cât crezuse cu câteva ore în urmă. Acum avea Pământul şi galaxia, pe Lucy şi Ulise, pe Winslowe şi pe Lewis şi pe bătrânul filozof din livada de meri.

Luă de pe birou statueta pe care i-o sculptase poştaşul. O ţinu sub lampă şi o răsuci încet în mâini. Înţelegea acum singurătatea figurinei.

Trebuise să meargă singur. Nu fusese altă cale. Nu avusese de ales. Slujba era pentru un singur angajat.

Puse statueta înapoi pe birou şi îşi aminti că nu-i dăruise încă poştaşului bucata de lemn adusă de călătorul thuban. Acum putea să-i spună de unde proveniseră lemnele acelea. Puteau să răsfoiască împreună jurnalele şi să găsească datele şi originea fiecărei bucăţi. Asta i-ar fi plăcut bătrânului Wins.

Auzi foşnetul mătăsos şi se răsuci surprins.

— Mary! strigă el.

Femeia stătea chiar la marginea penumbrei şi sclipirile colorate ale piramidei o făceau să pară o făptură magică. Iubita lui din lumea umbrelor se întorsese.

— Trebuia să mai vin, rosti ea. Erai singur, Enoch, şi nu am rezistat să stau deoparte.

Dorinţa ei era o capcană, îşi spuse el, din care nu putea scăpa. Nu mai era vorba de voinţă, ci de precizia ingrată a mecanismului orb pe care-l făurise el însuşi.

Nu trebuia să vină să-l vadă şi ea ştia asta la fel de bine, fără să poată face însă nimic. Aşa avea să fie pentru totdeauna?

Enoch rămase nemişcat, sfâşiat între dorinţă şi deşertăciunea irealităţii ei.

Mary se apropie şi el aşteptă clipa când ea avea să se oprească pentru a păstra iluzia.

Dar femeia nu se opri. Veni atât de aproape, încât îi simţi mirosul de flori de măr. Ridică o mână şi o puse pe braţul lui.

Nu era atingerea unei umbre. Putea simţi presiunea degetelor ei reci.

Rămase încremenit cu Mary strângându-i braţul.

Lumina pâlpâitoare! gândi el. Piramida de sfere!

Acum îşi amintea cine i-o dăruise: o creatură din rasele aberante ale sistemului Alphard. Din cărţile lor învăţase arta magiei. Încercaseră să-l ajute, dăruindu-i piramida şi el nu pricepuse. Fusese un eşec de comunicare, dar asta se întâmpla destul de des. În babilonul galaxiei era uşor să nu înţelegi, sau pur şi simplu să nu poţi afla.

Piramida de sfere era deci mecanismul minunat şi simplu, agentul de fixare al iluziilor, cel care transforma tărâmul magic în realitate.

Cu toate astea, gândi el, rămânea o iluzie, oricât de reală ar fi părut.

Făcu un gest către Mary, dar ea îi lăsă braţul şi făcu un pas înapoi.