Clifford Simak - Halta

Mirosul devenise atât de greu, încât pământeanului i se păru că devenise vizibil; apoi, brusc simţi că pieptul îi ia foc. Dădu drumul şobolanului şi dădu înapoi, se încovoie de mijloc şi vomită. Îşi duse mâinile la faţă şi încercă, să împingă duhoarea deoparte, să-şi cureţe nările şi gura, să-şi limpezească ochii.

Îşi văzu, ca prin ceaţă, adversarul ridicându-se smulgând arma şi grăbindu-se către uşă. Nu auzi ceea ce rostise, dar uşa se deschise şi creatura dispăru dincolo de ea.

Enoch se împletici şi se prinse de birou. Mirosul dispărea încet şi capul i se limpezea. Asistase la ceva de-a dreptul incredibil. Creatura călătorise prin materializatorul oficial, pe care-l puteau folosi doar membrii Centralei Galactice. Era convins că nici unul din ei nu ar fi acţionat în felul ăsta. Totuşi, străinul ştiuse fraza care deschidea uşa. Numai el şi Centrala cunoşteau parola aceea.

Întinse mâna şi apucă puşca de pe birou…

În staţie, totul era în regulă, nimic nu fusese stricat. Atât că pe Pământ umbla în libertate un exter şi asta nu putea fi permis. Pământul era interzis exterilor. Fiind o planetă nerecunoscută de confreria galactică, reprezenta un teritoriu în afara graniţelor.

Ştia ce avea de făcut — trebuia să prindă şobolanul şi să-l expedieze înapoi.

Rosti parola şi ieşi grăbit afară.

Exterul traversase câmpul şi aproape ajunsese la liziera pădurii.

Enoch alergă disperat după el, dar înainte de a ajunge la jumătatea distanţei, şobolanul dispăruse în desiş.

Se întuneca. Razele piezişe ale soarelui luminau încă etajele înalte ale frunzişului, totuşi în pădure umbrele începeau să se adune.

Fugind prin lizieră, Enoch zări o clipă creatura coborând povârnişul şi luând pieptiş cealaltă pantă, afundată până la brâu într-un covor de ferigi.

Bărbatului îi convenea direcţia aceea, pentru că versantul se termina într-o terasă stâncoasă atârnată deasupra râului. Poate era mai dificil să scoată exterul dintre stânci, dar măcar ştia că acesta nu mai putea scăpa de acolo. Deşi, îşi aminti, nu avea vreme de pierdut. Curând avea să se întunece cu totul.

Enoch ocoli uşor către apus ca să înconjure povârnişul. Şobolanul continua să urce panta şi bărbatul se grăbi şi mai tare. Acum exterul era prins în capcană. Trecuse deja de punctul fără întoarcere. Curând avea să ajungă pe marginea stâncii şi nu mai rămânea decât să se ascundă printre bolovani.

Traversând iute zona de ferigi, pământeanul ieşi la câţiva zeci de metri de grămada de bolovani. Aici solul era acoperit doar cu tufe rare şi câţiva copaci. Solul moale şi gras al pădurii lăsa loc unui teren din sfărâmături de pietre, ciobite de vreme şi geruri din stâncile de deasupra şi acoperite cu muşchi gros.

Enoch aruncă o privire peste bolovani, dar nu zări nici un semn al prezenţei exterului. Apoi, cu coada ochiului, întrezări o mişcare şi se trânti la pământ înapoia unei tufe. Prin împletitura ramurilor, silueta şobolanului se contura pe fundalul cerului, cu arma pe jumătate ridicată.

Bărbatul rămase nemişcat, cu puşca în mână. Îl dureau încheieturile degetelor, pe care le jupuise de pietre când se azvârlise în adăpost.

Exterul dispăru îndărătul bolnavilor şi Enoch îşi potrivi arma, gata s-o folosească dacă i se oferea o ţintă.

Se întrebă de ce trebuia să-şi facă griji în privinţa asta. Ar fi cutezat să tragă? Ar fi cutezat să ucidă un exter?

Creatura ar fi putut să-l omoare în staţie, când fusese ameţit de mirosul acela îngrozitor, dar nu o făcuse. Oare se speriase atât de tare, încât nu reuşise să se gândească decât la scăpare? Sau, poate, îi venise greu să ucidă paznicul unei staţii, aşa cum şi lui îi era greu acum?

Cercetă stâncile de deasupra, însă nu văzu nici o mişcare. Trebuia să urce panta, şi asta repede, fiindcă timpul lucra împotriva sa. Mai avea o jumătate de oră de lumină şi trebuia să termine înainte să cadă întunericul. Dacă exterul scăpa, avea puţine şanse să-l mai găsească.

Se întrebă de ce trebuia să-şi facă griji în privinţa sa. De ce îl oprise să scoată din funcţiune staţia? I-ar fi asigurat izolarea pentru mulţi ani şi ar fi fost în sfârşit liber să facă ce voia cu tot materialul dinăuntru. Ar fi fost în avantajul lui să nu intervină în desfăşurarea evenimentelor.

„Dar nu puteam!”, strigă Enoch în sinea lui. „Nu-ţi dai seama că nu puteam? Nu-nţelegi? „

Un foşnet în tufişurile din stânga îl făcu să se întoarcă cu puşca pregătită.

Lucy Fisher apăruse la mai puţin de douăzeci de paşi.

— Pleacă de aici! strigă el, uitând că nu-l poate auzi.

Fata nu părea sa-l ia în seamă. Făcu un gest larg cu mâna şi arătă spre bolovani.

— Pleacă, şopti bărbatul. Pleacă de aici!

Făcu semne de respingere care să-i arate că nu avea ce căuta acolo.

Ea clătină din cap şi porni în fugă, aplecată, în sus spre stânci.

Enoch se repezi după ea. În urmă, aerul sfârâi şi se simţi izul înţepător al ozonului.

Se aruncă instinctiv la pământ. Locul unde se adăpostise cu o clipă în urmă fierbea, iar pietrele se transformaseră într-o piftie clocotită.

Un laser, gândi Enoch. Arma exterului era un laser, o rază îngustă de lumină cu forţă teribilă.

Se ghemui şi făcu un salt scurt până la adăpostul unui pâlc de mesteceni răsuciţi.

Văzduhul şuieră iarăşi, fierbinte şi încărcat de ozon. Pe panta opusă ardea o altă fâşie de sol. De sus ninse cu cenuşă, care se aşeză pe braţul lui Enoch. Acesta înălţă iute privirea. Coroana pâlcului de mesteceni dispăruse, sfâşiată de laser şi transformată în scrum. Rotocoale subţiri de fum se ridicau leneş de pe cioturile retezate.

Exterul se ştia încolţit şi se înrăise.

Pământeanul se ghemui la pământ, îngrijorat din pricina fetei. „Nebuna asta mică”, îşi spuse „ar fi trebuit să stea deoparte”. Aici nu era un loc pentru ea şi nici n-ar fi trebuit să fie prin pădure la o asemenea oră. Bătrânul Hank avea s-o caute din nou.

Întunericul sporise. Doar vârfurile înalte ale copacilor mai prindeau ultimele raze de soare. Răcoarea începuse să pună stăpânire pe vale, iar din se înălţa miros reavăn de verdeaţă. Dintr-un cuib ascuns, o rândunică de noapte se tânguia.

Enoch ţâşni dinapoia pâlcului de mesteceni, ajunse la un buştean căzut pe care-l alesese drept pavăză şi se aruncă îndărătul lui. De această dată, exterul nu măi reacţionă.

Bărbatul studie terenul ce se întindea în faţă. Încă două salturi, unul până la grămada de bolovani şi al doilea până la marginea stâncilor şi ar fi căzut peste exter. Însă, odată ajuns acolo, nu mai ştia ce avea de făcut.

Să scoată creatura din ascunzătoare, bineînţeles.

Nu-şi putea face un plan dinainte. Ajuns la poalele stâncilor, trebuia să improvizeze. Nu voia să improvizeze. Nu voia să ucidă exterul, numai să-l captureze şi să-l aducă, cu forţa, dacă era nevoie, înapoi în casă.

Poate că în aer liber nu-şi mai putea folosi arma olfactivă la fel de eficient ca între zidurile staţiei. Cercetă grămada de stânci fără să poată localiza exterul.

Se strecură cu grijă, ca nici un sunet să nu-l trădeze, pregătindu-se de următorul salt.

Cu coada ochiului întrezări o umbră urcând din vale spre el. Se ridică iute, ţintind cu arma, dar înainte să poată trage, umbra se prăbuşi deasupra lui lipindu-l de pământ. O palmă cu degete lungi îi acoperi gura.