Clifford Simak: Halta

Erau mai mari decât crezuse şi se prăbuşeau din cer aidoma unor bolizi.

Puşca îi izbi umărul şi primul atacator îşi pierdu forma de săgeată, se chirci şi căzu. Încărcă din nou, trase, şi al doilea se dezechilibra şi se rostogoli. Al treilea se răsuci în aer şi devie pe o parte, ca o cârpă fluturând în vânt fără vlagă, picând spre râu.

Restul virară lin şi se înălţară, fâlfâind cu disperare din aripile mari.

O umbră coborî peste colină şi de undeva de deasupra un stâlp uriaş se prăvăli, pe una din pante, cutremurând solul şi împroşcând cu apă.

Enoch îi văzu faţa, dacă ceva atât de grotesc şi obscen putea fi numit faţă. Avea un cioc sub care se afla o gură-ventuză şi vreo duzină de alte organe — probabil, ochii.

Trupul umflat al creaturii atârna sub picioarele ca de păianjen, iar faţa de dedesubt urmărea întregul teren de vânătoare.

Creatura îşi lăsă trupul în jos ca să-şi înhaţe prada.

Enoch nu-şi dădu seama când ridică puşca şi o armă decât după ce aceasta bubui şi-i lovi umărul. Avu impresia că o jumătate a lui stătea deoparte, privindu-l cum trage.

Bucăţi mari de carne zburară din balonul negru. Brusc, pe întreaga lui suprafaţă apărură crăpături din care ţâşni cu presiune o ploaie întunecată.

Percutorul ţăcăni în sec. Arma se golise, dar nu mai era nevoie de un alt foc. Picioarele cele mari se chirceau şi tremurau, iar trupul dezumflat se zbătea în ceaţa închisă la culoare. Nu se mai auzea zgomotul de claxon, doar lipăitul picăturilor negre pe iarba scurtă de pe deal.

Mirosul îl îngreţoşă pe bărbat; pe haine îi curgeau stropi lipicioşi, ca uleiul rece.

Apoi lumea se topi şi dispăru.

Enoch se afla iarăşi în camera ovală, slab luminată. Simţea mirosul greu de praf de puşcă şi în jurul său luceau cartuşele goale azvârlite din armă.

Era din nou în pivniţă. Tragerea la ţintă se terminase.

Bărbatul coborî arma şi oftă adânc. Întotdeauna era la fel, gândi el. Ca şi cum ar fi fost nevoie să-şi tragă sufletul după drumul lung din ireal înapoi în lumea lui.

Oricine şi-ar fi dat seama de iluzie înainte şi după aventură, însă în timpul acţiunii totul era atât de real, încât uita de asta.

Constructorii staţiei îl întrebaseră dacă avea vreo pasiune pentru care să-i amenajeze o sală specială. Optase pentru un stand de tir, aşteptându-se la nişte raţe pe un lanţ şi tuburi din lut pe o roată. Dar asta, fireşte, ar fi fost prea simplu pentru arhitecţii trăzniţi şi pentru echipa de constructori.

La început nu înţeleseseră ce înseamnă un stand de tir şi a trebuit să le explice cum funcţionează şi la ce foloseşte o puşcă. Le-a povestit despre vânătoarea de veveriţe din dimineţile însorite de toamnă, de iepurii goniţi din tufişuri la prima zăpadă, despre nopţile de pândă lângă râul unde se adăpau căprioarele. Dar se feri să le spună şi despre modul cum mai folosise el arma vreme de patru ani lungi.

Şi pentru că erau buni ascultători, le povestise despre visul lui din tinereţe: safariul african. Din acea zi, vânase şi fusese vânat de fiare mult mai ciudate decât ar fi putut găsi în Africa.

Nu ştia de unde fuseseră copiate creaturile acelea, sau dacă proveneau exclusiv din imaginaţia exterilor, care pregătiseră înregistrările cu scene de vânătoare. Folosise de mii de ori poligonul de tir, dar niciodată nu se repetase vreo scenă ori vreo fiară, deşi poate avea un capăt de unde secvenţa se repeta. Însă deja nu mai conta, pentru că ar fi avut puţine şanse să-şi amintească vreun detaliu al aventurilor pe care le trăise cu atâţia ani în urmă.

Nu pricepuse nici tehnicile, nici principiul care făcuseră posibil fantasticul stand de tir. Ca pe multe alte lucruri, îl acceptase fără să-l înţeleagă.

Se întrebase deseori ce ar putea gândi exterii despre fascinaţia lui asupra vânătorii cu arma, despre forţa primară care-l împingea să ucidă, nu atât din bucuria de a omorî, cât din dorinţa de a îndepărta primejdia, de a întâlni o forţă mai mare şi mai vicleană. Îi îngrijorase oare, îl judecaseră ei după preocuparea lui pentru arme? Oare puteau ei înţelege diferenţa între uciderea altor forme de viaţă şi cea a propriei specii? Exista de fapt vreo diferenţă care să reziste unei examinări logice între sportul vânătorii şi sportul războiului? Din punctul lor de vedere, puteau fi greu de înţeles, de vreme ce, în multe cazuri, animalul vânat deţinea caracteristici mai apropiate vânătorului decât mulţi dintre exteri.

Războiul reprezenta oare o acţiune instinctivă, pentru care fiecare om, era le fel de responsabil ca şi politicienii şi oamenii de stat? Părea imposibil. Totuşi, în adâncul fiinţei exista un instinct de luptă, o agresivitate, un ciudat simţ al competiţiei, toate sfârşind într-un conflict de o anume natură.

Enoch puse arma sub braţ şi se apropie de panou. Smulse banda de hârtie care atârna dintr-o fantă şi descifră simbolurile. Rezultatul îl nemulţumi. Greşise.

Ratase primul foc asupra fiinţei-lup cu chip de bătrân şi undeva acolo, în acea dimensiune ireală, acesta şi tovarăşul lui mârâiau peste grămada de carne sfâşiată şi oase sfărâmate care fuseseră odată Enoch.

Traversă din nou depozitul de suveniruri care aducea cu podul uscat şi prăfuit al unei case obişnuite.

Îl sâcâia hârtiuţa care-l anunţa că, deşi reuşise toate celelalte focuri, îl ratase pe primul. Nu se întâmpla des să dea greş. Şi doar se antrenase special pentru felul acela de tragere, cel complet neaşteptat, în care nu ştii niciodată ce se va mai întâmpla şi în care ucizi ca să nu fii ucis. Poate că nu practicase îndeajuns, se consolă Enoch. Nu avusese nici un motiv să se antreneze conştiincios, fiindcă vânătoarea constituia pentru el doar o recreere şi numai puterea obişnuinţei îl făcea să poarte puşca în fiecare dimineaţă, tot aşa cum altcineva ar fi dus un baston. La vremea când o făcuse pentru prima oară, avea un alt fel de puşcă. Se întrebă cu mâhnire câte discuţii stârnise acest obicei al lui.

Aproape de capătul galeriei zări cufărul negru de lemn ieşind de sub rafturi, înghesuit lângă zid, însă prea mare ca să încapă cu totul.

Trecu pe lângă el, apoi se întoarse brusc. Cufărul acela, îşi aminti, aparţinuse Luminosului care murise în staţie. Era moştenirea lui de la creatura al cărei trup fusese furat şi urma să fie adus înapoi în seara aceea.

Se apropie de raft şi sprijini arma de perete. Lăsându-se pe vine, trase cufărul afară.

Înainte de a-l fi adus jos, ca să-l uite sub rafturi, îi trecuse în revistă conţinutul, dar la acea vreme nu fusese prea atent. Acum, brusc, simţi un interese nefiresc.

Ridică grijuliu capacul, proptindu-l de rafturi.

Înăuntru strălucea o mantie, împăturită cu grijă, poate un veşmânt de ceremonie. Deasupra, ca pe o pernă, lucea un flaconaş parcă cioplit dintr-un diamant uriaş. Lângă mantie se odihnea o sferă din bile violete şi mate, ca o grămadă de mingi de tenis pe care cineva le cimentase ca să obţină un glob. Enoch îşi aminti că le luase în mână şi descoperise cu surprindere că se puteau mişca liber, păstrându-se în acelaşi timp în graniţele sferei. Nici o bilă nu putea fi îndepărtată de restul, oricât de tare ar fi încercat, dar se puteau mişca, parcă plutind într-un fluid printre celelalte. Indiferent câte mişca odată, grămada îşi păstra forma. La început crezuse că ţine în mână un fel de calculator, însă mai apoi se gândise că se înşela, de vreme ce toate bilele semănau între ele până la identificare. Poate că pentru ochii Luminoşilor erau deosebite? Şi ce fel de calculator să fi fost? Matematic? Etic? Filozofic? Părea puţin prostesc: cine auzise de vreun calculator pentru etică sau filozofie? Sau, mai bine zis, care om auzise de aşa ceva? Poate nici nu era un calculator, ci un joc — un fel de pasienţă.