Clifford Simak - Halta

Ajunse la poarta ruptă a curţii şi se opri să arunce o privire casei încercând, fără să ştie de ce să regăsească locul în care îşi petrecuse copilăria.

Rămăsese la fel ca întotdeauna, neschimbată, doar că pe vremuri ferestrele aveau perdele. Curtea se părăginise cu timpul, pâlcul de liliac era mai stufos şi mai aplecat cu fiecare primăvară; ulmii pe care tatăl său îi plantase pe vremea când erau abia nişte vergele înalte de un stat de om se preschimbaseră în arbori falnici; tufa de trandafiri galbeni de la colţul bucătăriei dispăruse, victimă a unei ierni demult uitate; din răzoarele de flori rămăsese doar amintirea, iar grădina de zarzavat de lângă poartă fusese năpădită de buruieni şi iarbă.

Vechiul gard de piatră era acum o simplă moviliţă. Greutatea sutelor de îngheţuri, a viţei de vie şi a bălăriilor, anii de neîngrijire îşi făcuseră efectul. Peste încă o sută; de ani, gândi Enoch, terenul va fi neted şi nici o urmă nu va mai arăta că odată acolo fusese un gard. De curând de-a lungul coastei erodate, împrejmuirea dispăruse deja cu totul.

Până în acel moment abia dacă observase amănuntul, dar acum îl vedea şi se gândi care era explicaţia. Oare pentru că revenea către Pământ el, care nu-i părăsise niciodată solul, soarele şi văzduhul, dar care călătorise printre stele pentru mai mult de o viaţă de om?

Stătea în lumina soarelui de vară târzie, iar vântul rece, care părea să sufle dintr-o dimensiune ireală, îl făcea să tremure. Se întrebă pentru prima oară, ce fel de om era. Un blestemat; nici om, nici pe de-a-ntregul străin, bântuit de fantomele trecutului, indiferent la viaţa pe care urma să şi-o aleagă? Un hibrid care nu înţelegea nici Pământul, nici stelele? Un fără-de-ţară dezrădăcinat, o creatură rătăcitoare care nu putea despărţi binele de rău pentru că văzuse atât de multe versiuni diferite (şi logice) ale binelui şi răului)?

Întrebările îi izbeau mintea, un mare şi neîncetat puhoi la care nu avea răspunsuri. Sau avea prea multe…

Poate că Mary şi David urmau să-l viziteze la noapte şi să discute despre asta — apoi îşi aminti brusc.

Ei nu mai aveau să vină. Nici Mary, nici David, şi nimeni altul: După ani de zile, încetaseră să mai vină. pentru că vraja se destrămase.

Totul fusese o iluzie, îşi spuse cu amărăciune. Nimic, niciodată, nu fusese real. Ani de zile se păcălise singur şi o făcuse cu bună ştiinţă. Încercase să-şi umple colţişorul de lume de lângă şemineu cu creaturi ale imaginaţiei lui. Ajutat de o tehnică exteră, mânat de singurătate, le dăduse fiinţă şi un trup care păcălea orice simţ, mai puţin pipăitul. Şi sfidase la fel de mult orice simţ al decenţei. „Sărmane semi-creaturi”, gândi el, „nu aparţineţi nici umbrelor, nici lumii. Mary, de-aş fi ştiut, nu m-aş fi apucat s-o fac. M-aş fi resemnat cu singurătatea mea”.

Acum însă nu mai putea repara nimic. Nu-i putea ajuta în nici un fel.

Ce se întâmplă cu mine? se întrebă.

Ce se petrece?

Nici nu mai putea gândi cum se cuvine. Hotărâse că va rămâne înăuntrul staţiei ca să scape de poteră, dar nu putea s-o facă pentru că Lewis, la scurt timp după lăsarea întunericului, urma să aducă înapoi trupul Luminosului.

Iar dacă potera se arăta în acelaşi timp cu agentul, avea să se dezlănţuie iadul.

Înfiorat de acest gând, rămase nehotărât.

Dacă l-ar fi înştiinţat pe Lewis asupra pericolului, poate ar fi refuzat să mai aducă trupul. Şi trebuia să-l aducă. Până în zori, Luminosul trebuia să fie pus la loc, în mormânt.

Se hotărî să-şi asume riscul.

Chiar dacă apărea potera, avea să găsească o cale de a stăpâni situaţia.

Se va gândi la ceva, îşi spuse.

Trebuia să se gândească la ceva.

Staţia era la fel de tăcută cum o lăsase. Nu se recepţionase nici un mesaj, iar maşinăria dormea liniştită, fără măcar să zumzăie pentru sine, cum făcea uneori.

Enoch lăsă puşca pe birou şi aruncă alături pachetul de ziare. Îşi scoase haina şi o atârnă pe spătarul scaunului.

Avea ziarele de citit — nu numai de azi, dar şi de ieri — şi de întocmit jurnalul; iar asta, îşi aminti, îi lua multă vreme. Ar fi avut nevoie de câteva pagini, cu tot scrisul lui mărunt, şi trebuia să fie logic şi cronologic, ca şi cum ar fi povestit întâmplările de ieri chiar în timp ce se petreceau şi nu după aceea. Trebuia să prindă fiecare aspect al evenimentelor, propriile sa-le reacţii şi gânduri. Pentru că aşa făcuse întotdeauna şi aşa trebuia s-o facă şi acum. Vreme de un secol, fusese ca un călugăr în chilia sa, un simplu observator, interesat de cele ce vedea şi străduindu-se să-şi aprofundeze observaţiile, dar care rămânea imparţial. În ultimele două zile îşi pierdu-se punctul de vedere obiectiv şi nu mai putea fi sigur de aprecierile pe care le făcea.

Scoase din raftul cu jurnale ultimul volum şi răsfoi paginile. După ultima notiţă mai rămăseseră câteva pagini albe, poate nu destule cât să acopere evenimentele pe care le avea de scris. Mai mult ca sigur, gândi el, o sa ajungă la sfârşitul registrului înainte să termine şi o să trebuiască să înceapă unul nou.

Rămase cu jurnalul în mână şi privirile aţintite pe pagina unde se terminau însemnările făcute cu două zile în urmă. Doar alaltăieri, şi erau deja lucruri vechi; abia îşi mai amintea de ele. Era firesc; le scrisese într-o altă epocă. Fusese ultima notiţă înainte de sfârşitul lumii.

Ce rost mai avea să scrie în continuare? Tot ce era important fusese deja scris. Staţia urma să fie închisă şi propria lui planetă, abandonată. Chiar dacă rămânea aici, ori alegea o staţie pe altă planeta. Pământul era pierdut pentru el.

Furios, închise cu zgomot registrul şi-l aşeză înapoi pe raft.

Pământul era pierdut şi în acelaşi timp şi el — pierdut, furios şi confuz. Furios pe soartă şi prostie. Nu numai pe prostia pământenilor, ci şi pe aceea a galaxiei, pe certurile mărunte care frânau bunul mers al frăţiei. Numărul şi complexitatea instrumentelor, gândul nobil, înţelepciunea şi erudiţia — cu toate astea poţi face o cultură, dar nu o civilizaţie. Civilizaţia are nevoie de ceva mult mai subtil decât tehnica şi gândirea.

Simţea nevoia să acţioneze, să se foiască prin staţie ca o fiară în cuşcă, să fugă afară şi să urle până i se goleau plămânii, să spargă şi să sfărâme, să-şi consume într-un fel furia şi dezamăgirea.

Întinse o mână şi smulse puşca de pe birou. Trase un sertar şi scoase o cutie de gloanţe, îi sfâşie cartonul, golind apoi cartuşele în buzunar.

Rămase o clipă cu puşca în mână şi liniştea în încăpere se prăbuşi peste el. Puse din nou arma pe masă.

Ce copilărie, gândi el, să-şi verse furia pe un lucru ireal.

Râse uşor şi luă iarăşi puşca.

Ireal sau nu, reprezenta ceva cu care să-şi ocupe mintea, să-l smulgă o vreme din noianul de probleme.

Şi avea nevoie de un antrenament de tir. Trecuseră mai bine de zece zile de când nu mai folosise puşca.

Pivniţa era enormă. Se întindea până dincolo de luminile pe care le aprinsese — un loc cu tunele şi încăperi săpate adânc în stânca de sub deal.

Aici se găseau containerele masive, pline cu diferite soluţii pentru călători, pompele şi generatoarele funcţionând după principii necunoscute. Mult sub podeaua pivniţei se aflau containerele cu fluidul vâscos al trupurilor creaturilor care călătoriseră prin staţie.