Clifford Simak - Halta

— Trebuie să-mi dai ceva timp de gândire, şopti Enoch.

Dar ştia că nu mai avea timp.

Cineva are o meserie pe care brusc nu mai ştie s-o practice. La fel se întâmplă cu cei din jurul lui. Continuă, fireşte, să încerce o vreme, dar nu prea mult. Şi deoarece treaba nu mai merge, corporaţia sau fabrica, încetează să mai funcţioneze. Şi asta nu doar pentru că nimeni nu mai poate munci, sau pentru că nu mai poate stăpâni rostul afacerii, dar şi pentru că transportul şi comunicaţiile care făceau posibilă această afacere au încetat să mai existe.

Locomotivele nu mai merg, nici avioanele, nici vapoarele, fiindcă ni-meni nu-şi mai aminteşte cum funcţionează. Oamenii care au avut odată îndemânarea să o facă, au uitat. Poate că unii mai încearcă, însă cu consecinţe tragice. Câţiva îşi mai amintesc vag cum funcţionează o maşină, un camion ori un autobuz, pentru că asta era a doua lor natură. Însă, odată stricate, nimeni nu mai ştie să le repare.

În câteva ore, oamenii se trezesc din nou aruncaţi într-o lume cu distanţe enorme. Planeta se lărgeşte, oceanele devin bariere de netrecut. După câteva zile apare panica şi disperarea în faţa unei situaţii de neînţeles.

Câtă vreme, se întreabă Enoch, i-ar trebui unui oraş să-şi epuizeze rezervele de hrană din depozite şi să înceapă foametea? Ce se întâmplă când electricitatea se opreşte? Câtă vreme, într-o asemenea situaţie, o bucată de hârtie simbolică sau o monedă o să mai aibă valoare?

Transporturile se prăbuşesc; comerţul şi industria mor; guvernele de-vin umbre lipsite de putere şi inteligenţă; comunicaţiile încetează; legea şi ordinea îşi pierd rostul; lumea se cufundă într-un, nou barbarism, apoi în-cepe, greu, să se reorganizeze. Procesul are nevoie de ani de zile şi înseamnă moarte şi boală, mizerie de nedescris şi disperare. Cu timpul, lucrurile se liniştesc şi lumea îşi urmează noul curs al vieţii.

Dar ar putea fi toate astea mai groaznice decât războiul?

Mulţi ar muri de frig, de foame şi de boli, dar n-ar mai pieri milioane în răsuflarea fierbinte a exploziilor nucleare. Din cer n-ar mai curge praf otrăvit, apele ar fi mai curate ca niciodată şi pământul ar rămâne fertil.

Dacă războiul ar fi un lucru sigur, alegerea n-ar fi prea grea, îşi spuse bărbatul. Totuşi există întotdeauna o speranţă ca lumea să evite războiul şi să păstreze o pace fragilă. Înainte să se poată hotărî, trebuia să fie sigur. Dar cum ar fi putut să fie? Graficul din sertar indica nemilos războiul. Mulţi diplomaţi şi observatori vedeau în conferinţa de pace doar un factor declanşator al acestuia. Însă nimic nu era sigur.

Şi chiar de-ar fi, se întrebă Enoch, cum poate un om — un singur om — să se transforme în Dumnezeul rasei sale? Cu ce drept poate lua cineva o hotărâre care să-i afecteze pe toţi ceilalţi?

Cum poate şti el cât rău poate aduce războiul şi cât prostia? Nu există răspuns, nici cale de a măsura dezastrul.

După un timp, orice alegere se dovedeşte raţională. Cu vremea, cel ce hotărăşte devine convins de decizia lui şi încetează să mai aibă mustrări de conştiinţă.

Enoch se ridică în picioare şi se apropie de fereastră. Paşii stârniră ecouri în încăpere. Privi ceasul de la mână — era trecut de miezul nopţii.

În galaxie existau rase care puteau ajunge repede la o decizie dreaptă, pentru că se lepădau de instincte şi sentimente şi acţionau conduse numai de logică. Poate că asta era calea cea mai bună, dar, în efortul de-a lua o hotărâre, nu se ignorau, oare, faţete ale situaţiei mai importante chiar decât hotărârea în sine?

Rămase la fereastră, cu privirea aţintită peste câmpul scăldat în lumina lunii, către linia întunecată a pădurii. Norii se risipiseră şi noaptea era liniştită. Locul acela, gândi Enoch, avea să fie întotdeauna liniştit, fiindcă era departe de drumurile bătătorite, departe de orice ţintă pentru războiul atomic. Aici nu avusese loc niciodată vreo bătălie, poate doar câte un conflict minor, vechi, neînregistrat, demult uitat, din vremuri preistorice. Şi totuşi regiunea n-ar fi scăpat de otravă, dacă lumea, într-un moment fatal de furie, ar fi dezlănţuit puterea teribilelor ei arme. Atunci, cerul s-ar fi umplut de cenuşă radioactivă, ştergând graniţa dezastrului. Oriunde s-ar fi aflat, mai devreme sau mai târziu, războiul urma să-l ajungă, dacă nu prin fulgerele monstruoase, măcar prin zăpada morţii.

Plecă de lângă fereastră, strânse ziarele venite cu poşta de dimineaţă şi le puse într-un teanc. Ulise uitase să ia cu el braţul de gazete pe care i le păstrase. Era supărat, îşi spuse, altfel n-ar fi uitat.

Fusese o zi plină. Nu reuşise să citească decât două, trei articole din Times , toate legate de conferinţă. Se petrecuseră prea multe lucruri groaznice în ziua aceea.

Timp de o sută de ani, lucrurile merseseră bine. Existaseră momente bune şi rele. dar, în mare, viaţa cursese lin şi fără incidente deosebite. Apoi, într-o singură zi, totul se prăbuşise.

Sperase ca Pământul să fie primit în familia galactică, sperase ca el să fie emisarul care să aducă această recunoaştere. Acum, orice speranţă era spulberată. Staţia urma să fie închisă, şi asta pentru că oamenii fuseseră consideraţi barbari. Pământul fusese folosit ca ţap ispăşitor şi eticheta, o dată pusă, nu mai putea fi îndepărtată. De acum, planeta era condamnată. Centrala Galactică, în speranţa ei de a se salva, avea s-o părăsească.

Putea face câte ceva. Putea să rămână un pământean şi să dezvăluie secretele adunate de-a lungul anilor, pe care le notase, în detalii meticuloase, printre întâmplări şi impresii, în lungul şir de registre din rafturile de pe perete. Pe deasupra, avea şi literatura exteră şi artefactele din alte lumi. Ele poate că i-ar fi ajutat pe pământeni să ia calea către cunoaştere şi către stele. Dar aşteptarea ar fi fost lungă, mult mai lungă după cele întâmplate în acea zi. Iar informaţiile adunate cu greu de-a lungul unui secol erau atât de puţine faţă de ce-ar fi putut strânge încă într-un veac (ori un mileniu), încât îi păreau un lucru de nimic.

Dacă ar mai fi fost timp, gândi el. Dar, fireşte, nu mai era. Şi oricâte secole s-ar fi străduit, nu ar fi putut aduna toată cunoaşterea; întotdeauna prada i s-ar fi părut jalnică.

Se aşeză greoi în scaunul din faţa biroului şi abia acum, pentru prima dată, se întrebă cum să părăsească Centrala, cum să părăsească galaxia pentru o singură planetă, chiar dacă aceea era casa lui.

Îşi chinui mintea fără să găsească un răspuns.

Un singur om, gândi el.

Un singur om nu putea sta în calea Pământului şi a galaxiei.

Soarele strecurat prin fereastră îl trezi. Rămase o clipă nemişcat, scăldându-se în căldura lui. Lumina aceea îl întărea, îl liniştea, şi pentru o clipă se eliberă de griji şi întrebări. Dar le simţi aproape şi închise din nou ochii.

Ceva însă era în neregulă, altceva decât grijile şi întrebările.

Îl dureau gâtul şi umerii, trupul îi înţepenise ciudat şi perna o simţea prea tare.

Deschise iarăşi ochii Şi se sprijini în mâini să se ridice. Nu se afla în pat. Stătea în scaun, iar capul i se odihnise pe birou.

Se sculă încet în picioare şi se întinse, încercând să-şi dezmorţească încheieturile. Grijile şi nevoia teribilă de răspunsuri se întoarseră la el din ascunzătoarea lor, dar le înlătură şi de această dată.