Clifford Simak - Halta

— Nimic, răspunse Enoch şi ridică lampa.

— Mergi acasă?

Paznicul staţiei făcu din cap în semn că da.

— Nu pare să te deranjeze urmărirea noastră.

— Nu mă supăr dacă mă urmăriţi, atâta timp cât nu vă băgaţi nasul. Adu înapoi trupul şi continuă să mă pândeşti cât vrei. Dar nu-mi forţa mâna. Nu te băga peste mine. Ţine-ţi mâinile acasă şi nu te atinge de nimic.

— Dar, pentru Dumnezeu, omule, aici se întâmplă lucruri ciudate. Poţi să-mi spui câte ceva şi mie.

Enoch ezită.

— Dă-mi o idee. Nu mă interesează detaliile.

— Adu trupul înapoi şi poate mai vorbim, şopti Enoch.

— O să-l ai.

— Dacă nu, gândeşte-te la tine ca şi cum ai fi deja mort.

Enoch se răsuci pe călcâie, traversă grădina şi porni să urce dealul. Lewis rămase pe loc, privind legănatul felinarului până ce dispăru.

Când Enoch ajunse înapoi în staţie, îl găsi pe Ulise singur. Exterul îl trimisese pe thuban în drumul lui şi pe Luminos înapoi pe Vega.

Pe foc, ibricul de cafea aburea din nou. Ulise stătea întins pe sofa, nemişcat.

Pământeanul îşi agăţă puşca în cui şi stinse lampa, îşi scoase haina, o aruncă pe birou şi se aşeză pe un scaun înaintea exterului.

— Trupul va fi adus înapoi mâine la vremea asta.

— Sper din tot sufletul că asta va îmbunătăţi situaţia, deşi mă îndoiesc.

— Poate nu ar fi trebuit să mă zbat atât, spuse Enoch cu amărăciune.

— Ţi-ai demonstrat buna credinţă. S-ar putea să tragă şi asta în balanţă până la urmă.

— Luminosul mi-ar fi putut spune unde e trupul. Dacă ştia că a fost luat din mormânt, sigur ştia şi unde poate fi găsit.

— Bănuiesc că ştia, dar, vezi tu, nu-ţi putea spune. Tot ce putea face era să protesteze. Restul depindea de tine. Nu putea să-şi lase demnitatea deoparte şi să-ţi spună ce să faci. Pentru dosar, trebuia să rămână ca parte lezată.

— Uneori, o afacere ca asta te poate înnebuni. În ciuda instrucţiunilor de la Centrala Galactică, întotdeauna ai surprize, întotdeauna se deschid tot felul de capcane.

S-ar putea să vină o zi când nu va mai fi aşa. Prevăd că peste câteva mii de ani, galaxia va fi unită într-o mare civilizaţie. Bineînţeles, vor mai exista variaţii locale şi rasiale — aşa şi trebuie — dar peste toate va trona toleranţa.

— Vorbeşti aproape ca un om. La fel au sperat mulţi gânditori de-ai noştri.

— Se poate. M-au influenţat o mulţime din lucrurile de pe Pământ. Nu puteam petrece atâta timp pe planeta ta fără să mă molipsesc puţin. Şi, apropo, ai făcut impresie bună veganului.

— Nu am remarcat. Era bun şi corect, bineînţeles, dar nimic mai mult.

— L-a impresionat inscripţia aceea de pe piatra de mormânt.

— Nu am pus-o acolo ca să impresioneze pe cineva. Am scris-o pentru că aşa am simţit că trebuie. Şi fiindcă, îmi plac Luminoşii. Am încercat să fac ce trebuia de dragul lor.

— Dacă nu ar fi fost presiunea fracţiunilor galactice, sunt convins că veganii ar fi uitat incidentul, iar asta ar fi fost o concesie mai mare decât îţi închipui. Chiar şi aşa, s-ar putea să fie de partea noastră când se va lua hotărârea.

— Vrei să spui că datorită lor s-ar putea să salvăm staţia?

Ulise scutură din cap.

— Mă îndoiesc că cineva ar putea. Dar dacă ei ar fi de partea noastră, ar uşura mult situaţia celor din Centrală.

Cafeaua începu să se umfle şi Enoch o luă de pe foc. Ulise înghesui câteva obiecte de pe măsuţă ca să facă loc celor două ceşti. Enoch le umplu cu cafea şi puse ibricul pe podea.

Ulise îşi luă ceaşca, rămase o vreme cu ea în mâini, apoi o aşeză înapoi pe masă.

— Traversăm o perioadă dificilă, spuse el. Nu mai e ca în zilele de demult. Centrala Galactică este îngrijorată din pricina certurilor, presiunilor, şi scandalurilor din ultima vreme.

Se opri o clipă şi îl privi pe Enoch în ochi.

— Credeai că totul e drăguţ şi uşor.

— Nu, răspunse Enoch, asta nu. Ştiam că există puncte de vedere contradictorii şi că avem ceva necazuri. Dar am crezut că totul se va rezolva civilizat, ca între gentlemeni.

— Aşa a fost odată. Întotdeauna au existat opinii diferite, dar numai în probleme de principiu şi de etică, în nici un caz de interese. Ai auzit despre forţa spirituală?

Enoch clătină din cap.

— Am citit câte ceva. Nu prea am înţeles, dar sunt în stare să o accept. Am aflat că există o cale de a intra în contact cu forţa.

— Talismanul.

— Exact. Talismanul. Un fel de maşină.

— Cred că-i poţi spune şi aşa, aprobă Ulise. Deşi cuvântul „maşină” nu-i tocmai corect. Talismanul înseamnă mai mult decât un mecanism. Există doar unul singur, construit de un mistic care a trăit cu zece mii de ani de-ai tăi în urmă. Aş vrea să-ţi pot spune ce este şi cum a fost construit, dar din păcate, nimeni nu e în stare s-o facă. Au fost unii care au încercat să copieze Talismanul, dar nici unul nu a reuşit. Misticul nu a lăsat vreo schemă, planuri, ori specificaţii, nici măcar o singură notiţă. Nimeni nu ştie nimic.

— Nu cred că există vreun motiv ca Talismanul să nu poată fi reprodus. Adică, nu există vreun tabu, nu? Nu e un sacrilegiu să faci un duplicat.

— Până la urmă, nu, recunoscu Ulise. De fapt, avem mare nevoie de unul, pentru că originalul a dispărut.

Enoch sări de pe scaun.

— A dispărut?

— Pierdut, pus în alt loc, furat… Nimeni nu ştie.

— Dar eu nu am…

Ulise zâmbi trist.

— Tu n-ai auzit. Ştiu. Nu e ceva despre care să se vorbească. Nu îndrăznim. Lumea nu trebuie să ştie. Cel puţin, nu pentru moment.

— Dar cum să poţi ascunde adevărul?

— Nu e prea greu. Ştii obiceiul: custodele îl plimbă de la o piaţă la alta, unde se ţine câte o adunare importantă în care Talismanul este dezvăluit şi se ia contactul cu forţa spirituală. Niciodată nu a existat un orar precis al apariţiilor — custodele rătăceşte la voia întâmplării. Pot trece mai mult de a sută din anii tăi până ce să apară pe vreo planetă. Nimeni nu-i aşteaptă vizita. Lumea ştie, pur şi simplu, că într-o zi el li se va înfăţişa cu Talismanul.

— În felul ăsta, furtul poate fi ascuns ani de zile.

— Da, aprobă exterul. Fără nici o problemă.

— Conducătorii ştiu, nu? Administrativul…

Ulise clătină din cap.

— O ştiu foarte puţini. Numai cei de încredere. Centrala Galactică e la curent, fireşte, dar noi ne ţinem gura.

— Atunci de ce…

— De ce ţi-am spus ţie? Ştiu, n-ar fi trebuit. Habar n-am de ce am făcut-o. Ba da, cred că ştiu. Cum te simţi, prietene, în rol de confesor?

— Eşti îngrijorat, spuse Enoch. Nu cred să te fi văzut vreodată în starea asta.

— E o afacere ciudată. Talismanul lipseşte de câţiva ani şi nimeni nu are habar, în afară de Centrală şi de — cum să-i spun? — ierarhie, organizaţia preoţilor care se îngrijeşte de aspectele spirituale. Totuşi, galaxia începe să-şi dea seama. Se destramă. Cu timpul s-ar putea chiar distruge. Ca şi cum Talismanul ar genera o forţă care uneşte toate rasele galaxiei, ajungând să influenţeze până şi acolo unde nimeni nu o bănuia.

— Dar dacă e pierdut, dacă e în altă parte, observă Enoch, Talismanul tot acţionează. Doar nu a fost distrus.

— Fără custodele său, fără senzitivul său, el nu poate opera. Nu maşina în sine produce efectul, ci ea reprezintă doar un intermediar între senzitiv şi forţa spirituală. Este o extensie a senzitivului. Măreşte capacitatea lui de acţiune, ca un fel de pârghie.