Clifford Simak - Halta

Se apropie de plită şi căută din priviri ibricul de cafea, apoi îşi aminti că noaptea trecută îl lăsase pe podea lângă măsuţă. Se îndreptă spre locul cu pricina. Cele două ceşti erau tot pe masă, cu zaţ maroniu-închis pe fund. În grămada de obiecte pe care Ulise le împinsese deoparte ca să facă loc cafelelor, piramida de sfere zăcea răsturnată, încă lucind şi aruncând reflexe.

Enoch întinse mâna şi o ridică. Degetele îi explorară cu grijă baza, căutând ceva — un levier, o fantă, o proeminenţă, un buton — prin care să fie pusă în funcţiune. Nu descoperi însă nimic. Ar fi trebuit să ştie, îşi spuse, că nu avea ce găsi. Nu era prima oară când o cerceta. Totuşi Lucy reuşise. Piramida funcţiona de mai bine de douăsprezece ore, fără nici un rezultat. Sau, mai exact, fără nici un rezultat vizibil.

Aşeză obiectul înapoi pe masă şi strânse ceştile. Se aplecă să ia ibricul de pe podea, fără să-şi desprindă privirile de pe piramida de sfere.

Îl înnebunea. Nu cunoştea nici o cale de-a o porni şi totuşi, cumva, Lucy reuşise. Acum nu găsea nici o modalitate s-o oprească, deşi probabil nu avea nici o importanţă.

Puse ceştile şi ibricul în chiuvetă.

În staţie plutea o linişte grea, apăsătoare. Îşi spuse că poate impresia de apăsare nu exista decât în imaginaţia lui.

Traversă încăperea către maşina de mesaje. Placa era goală; în timpul nopţii nu fuseseră mesaje. Era o prostie că verificase. Dacă ar fi primit vreun mesaj, soneria ar fi ţârâit până ce-ar fi tras levierul.

Oare staţia fusese deja abandonată şi traficul oprit? Puţin probabil, pentru că abandonarea staţiei de pe Pământ ar fi însemnat căderea celorlalte legate de ea. În reţea nu existau scurtături. Nu era ceva neobişnuit să treacă multe ore, uneori şi câte o zi întreagă, fără călători. Traficul nu avea orar. Uneori sosirile trebuiau trecute pe linia de aşteptare, iar alteori echipamentul stătea degeaba, ca acum.

Nervos, gândi el. Devin nervos.

Înainte să închidă staţia, l-ar înştiinţa, măcar din politeţe.

Reveni la plită şi puse pe foc ibricul. În frigider găsi pachetul cu terci de cereale, primit de pe una din lumile-junglă draconiene. Îl scoase, apoi îl puse înapoi şi luă ultimele două ouă din duzina pe care Wins o adusese din oraş cu vreo săptămână în urmă.

Aruncă o privire la ceasul de la mână. Dormise mai mult decât îşi închipuise. Se apropiase momentul plimbării zilnice.

Puse tigaia pe foc şi aruncă în ea o lingură de unt dintr-un calup. Aşteptă ca untul să se topească, apoi sparse ouăle înăuntru.

Nimeni nu-l obliga să meargă la plimbare, gândi el. Ar fi fost prima lui absenţă deliberată. Se mai întâmplase de vreo două ori, dar atunci fusese silit de un ger teribil. Faptul că îşi făcuse din plimbare un obicei nu reprezenta un motiv suficient ca s-o respecte cu regularitate. Avea să coboare mai târziu, când se ducea să ia poşta. Putea recupera timpul pierdut ieri când lăsase totul baltă. Ziarele rămăseseră teanc pe birou, aşteptând să fie citite. Nu-şi completase jurnalul şi avea o mulţime de scris, pentru că trebuia să înregistreze în amănunt toate câte se întâmplaseră — şi se întâmplaseră o sumedenie de lucruri.

În ziua în care staţia îşi începuse funcţionarea jurase că în nici un caz nu va lăsa jurnalul necompletat la zi. Uneori poate întârziase puţin, dar niciodată nu uitase vreun cuvânt.

Privi lungul şir de registre înghesuite pe rafturi şi se gândi, cu mândrie şi satisfacţie, cât de complet era jurnalul. Între coperţile caietelor zăcea aproape un secol, nu lipsea nici măcar o zi.

Asta era moştenirea pe care o lăsa lumii. Acolo se afla tot ce văzuse, auzise şi gândise timp de aproape o sută de ani în slujba exterilor.

Uitându-se la registre, întrebările îl năpădiră din nou şi de această dată nu le mai alungă. Le ţinuse în frâu, doar atât cât să-şi limpezească mintea şi să-şi învigoreze trupul. Acum nu se mai împotrivea.

Răsturnă ouăle în farfurie. Luă ibricul cu cafea şi se aşeză să mănânce.

Privi iarăşi ceasul.

Încă mai avea timp pentru plimbare.

Omul cu ginsengul aştepta la izvor.

Enoch îl văzuse din depărtare şi se întrebase, cu o fulgerare de mânie, dacă se afla acolo ca să-i spună că nu putuse aduce trupul Luminosului, că intervenise ceva sau că întâmpinase greutăţi neaşteptate.

Îşi aminti cum cu o noapte în urmă ameninţase că va ucide pe oricare i s-ar fi împotrivit. Poate nu făcuse bine că spusese asta. Se întrebă dac-ar fi fost în stare să omoare un om. O făcuse de multe ori în trecut, însă atunci fusese o problemă de-a ucide sau de-a fi ucis.

Închise ochii o clipă şi zări povârnişul, cu liniile lungi de oameni înaintând prin fum. Ştia că urcau spre culme doar ca să-l ucidă pe el şi pe tovarăşii lui.

În acea clipă întrezărise demenţa războiului, mânia fără rost, ideea stupidă că prin crimă se poate dovedi un drept sau un principiu.

Undeva, gândi el, pe lungul drum al istoriei, omenirea acceptase o nebunie de dragul unui principiu, iar astăzi, nebunia — transformată ea însăşi în principiu — ameninţa să nimicească întreaga rasă şi toate simbolurile umanităţii.

Lewis, care se odihnea pe un buştean răsturnat, se ridică la apropierea celuilalt.

— Te-am aşteptat aici. Sper că nu te deranjează.

Enoch sări peste pârâu.

— Trupul va sosi cam pe la începutul serii, continuă Lewis. Washingtonul îl trimite cu avionul la Madison, iar de acolo îl aduce un camion.

— Mă bucur să aud asta.

— Au insistat mult, şovăi agentul, să te întreb încă o dată ce este trupul acela.

— Ţi-am spus noaptea trecută că nu-ţi pot dezvălui nimic. Aş vrea să pot. M-am chinuit ani de zile să găsesc o cale, dar n-am reuşit.

— Trupul nu aparţine vreunul pământean, spuse Lewis. Suntem siguri de asta.

— Dacă aşa crezi tu…

— Nici casa nu-i una obişnuită.

— Casa, spuse scurt Enoch, a fost ridicată de tatăl meu.

— Totuşi ceva a schimbaţ-o, insistă Lewis. Nu mai e la fel ca atunci când a fost construită.

— Timpul le schimbă pe toate.

— Pe toate, în afară de tine.

— Deci asta te necăjeşte, rânji Enoch. Crezi că-i indecent din partea mea că nu îmbătrânesc.

Agentul clătină din cap.

— Nu pot să judec pe nimeni. După ce te-am urmărit ani de zile, am ajuns să te acceptăm. Nu înţelegem nimic, dar acceptăm totul. Uneori îmi spun că sunt nebun, dar îmi trece repede. Am încercat să nu te deranjez. M-am chinuit să păstrez totul aşa cum era. Iar acum, că te-am întâlnit, îmi pare bine că aşa s-a întâmplat. Însă greşim unul faţă de altul. Ne comportăm de parcă am fi duşmani. Cred că noi doi avem multe în comun. Se întâmplă ceva şi nu vreau să fac nimic care să se interfereze cu asta.

— Ai făcut deja, spuse Enoch, atunci când ai luat cadavrul. Nici dacă ai fi vrut, nu puteai găsi o cale mai bună să-mi faci rău. Şi nu numai mie. De fapt, nu mie. Ai făcut rău întregii omeniri.

— Nu înţeleg. Îmi pare rău, dar nu înţeleg. Inscripţia aceea de pe lespede…

— Asta a fost greşeala mea. N-ar fi trebuit să pun o piatră de mormânt. La momentul acela, aşa mi s-a părut că trebuie făcut. Nu mi-am închipuit că cineva ar putea să mă iscodească…

— Era un prieten de-al tău?

— Un prieten? A, te referi la cadavru! Păi, nu chiar. Nu neapărat persoana aceea.

— Acum răul s-a-nfăptuit, oftă Lewis. Îmi pare rău.