Clifford Simak: Halta

Dacă ar fi avut timp, poate ar fi ajuns la o concluzie. Totuşi pe moment nu avea nici chef, nici vreme de pierdut cu un obiect anume când existau alte câteva sute la fel de fantastice şi de neînţeles. S-ar fi întrebat mereu dacă nu cumva pierdea timp cu cel mai neînsemnat dintre toate.

Era victima unei plictiseli de muzeu, copleşit de mulţimea exponatelor necunoscute.

Întinse mâna, nu către globul de bile, ci ca să apuce sticluţa sclipitoare de deasupra materiei. Apropiindu-o de ochi, zări săpat în material (diamant?) un şir de caractere. Studie încet scrisul. Fusese o vreme, demult, când se putea descurca în limba Luminoşilor, chiar dacă nu fluent. Dar de câţiva ani n-o mai citea şi se poticnea la fiecare simbol. Tradusă foarte liber, inscripţia spunea: „Se ia când apar primele simptome”.

O sticlă de medicamente! Se ia când apar primele simptome. Poate că simptomele fuseseră atât de rapide, încât proprietarul flaconului nu reuşise să ajungă la el şi murise.

Puse sticla înapoi, aproape respectuos, peste mantie, potrivind-o în urma slabă pe care o adâncise în material.

Diferiţi de noi, gândi Enoch, şi câteodată atât de asemănători, încât era înspăimântător. Sticluţa aceea cu inscripţia ei constituia replica exactă a unui flacon de medicamente din orice farmacie terestră.

Alături de globul de bile se afla o cutie de lemn cu încuietoare simplă. Deschise capacul şi înăuntru găsi un teanc de foi metalice, folosite de Luminoşi la scris.

Încercă să o ridice pe prima şi se trezi ţinând de fapt o bandă lungă, pliată ca un acordeon. Dedesubt stăteau stivuite mai multe benzi din acelaşi material.

Scrisul era atât de şters, încât Enoch fu nevoit să îşi apropie mult ochii.

„Către…,… prieten:” (deşi nu era „prieten”, ci mai de grabă „frate de sânge”, ori „coleg”. Iar adjectivul care îl preceda îi scăpa în întregime).

Era greu de citit. Aducea puţin cu versiunea oficială a limbii, dar purta mult din amprenta personală a autorului, cu înflorituri şi întortocheri de frază care făceau neclară forma. Enoch îşi continuă truda, încercând să prindă sensul general.

Scriitorul acelor rânduri fusese pe o altă planetă, al cărei nume nu-l desluşi. Îndeplinise acolo o funcţie (deşi nu era clar ce anume) care avea de-a face cu moartea lui apropiată.

Enoch tresări şi reveni asupra frazei. Era cea mai clară. „Moartea mea apropiată” fusese scris şi nu se putea traduce greşit. Cele trei cuvinte erau limpezi.

Îndemna pe (bunul său?) prieten să facă la fel. Spunea că era bine şi că drumul continua.

Nu exista nici o explicaţie sau vreo referinţă suplimentară. Doar simpla declaraţie că plănuise ceva care urma să se aranjeze după moartea lui. De parcă ar fi ştiut că moartea se apropia şi nu numai că nu se temea, ci aproape, că nu-i păsa.

Pasajul următor (pentru că nu existau paragrafe) vorbea de cineva pe care-l întâlnise şi despre discuţia lor într-o anume problemă care nu avea nici un înţeles pentru Enoch.

Apoi: „Sunt îngrijorat pentru mediocritatea (incompetenţa? inabilitatea? slăbiciunea?) recentului custode al (simbolul criptic ce putea fi tradus, aproximativ, ca Talisman). Pentru (un cuvânt care, din context, părea să însemne un interval mare de timp) de la moartea ultimului custode, Talismanul nu a servit în toată forţa lui. A trecut de fapt (alt termen de lungă durată) de când a fost găsit un (senzitiv?) adevărat, care să ducă mai departe misiunea. Mulţi au fost încercaţi şi nu s-au potrivit, astfel încât galaxia a pierdut contactul strâns cu principiul conducător al vieţii. Noi toţi cei de aici, de la (templu? sanctuar?) suntem îngrijoraţi că, fără legătura adevărată între lume şi (câteva cuvinte indescifrabile), galaxia va cădea în haos (încă un rând pe care nu-l desluşi) „.

Următoarea frază introducea un subiect nou: planurile pentru un festival al cărui rost era cel puţin neclar.

Enoch împături încet scrisoarea şi o puse înapoi în cutie. Se simţea stingher, de parcă şi-ar fi băgat nasul într-o relaţie pe care nu avea dreptul să o cunoască. „Noi cei de aici, de la templu” spunea scrisoarea. Poate că autorul fusese un mistic Luminos, adresându-se vechiului său prieten, filozoful. Şi celelalte scrisori erau, probabil, de la acelaşi mistic — scrisori pe care bătrânul Luminos le preţuise atât de mult, încât le luase cu el în călătorii.

O briză uşoară păru să sufle peste umărul lui Enoch. mai mult o mişcare ciudată şi o răceală în aer.

Aruncă o privire peste umăr: nimic nu se vedea mişcând în galerie.

Briza încetase. Dispăruse după numai o clipă. Ca o fantomă în trecere, gândi Enoch.

Oare Luminoşii aveau fantome?

Cei de pe Vega XXI cunoscuseră momentul morţii şi toate circumstanţele ei. Ştiuseră, de asemenea, de dispariţia cadavrului. Iar scrisoarea pomenea calm, mult mai calm decât ar fi stat în puterile unui om, despre moartea apropiată a autorului.

Era posibil ca Luminoşii să cunoască mai multe despre viaţă şi moarte decât se putea spune? Sau poate că totul fusese deja spus şi scris în vreo bibliotecă din galaxie?

Răspunsul exista oare acolo? se întrebă.

Poate că cineva ştia deja sensul vieţii şi al destinului. Gândul că vreo inteligenţă rezolvase ecuaţia misterioasă a universului şi legătura cu forţa spirituală avea darul să-l liniştească.

Încercase în zadar să-şi închipuie ce ar fi simţit, dacă ar fi intrat în contact cu forţa aceea. Se întrebă dacă cei care o făcuseră ar fi putut găsi cuvintele potrivite. Poate că era imposibil.

Ulise nu-i spusese tot adevărul despre Talisman. Nu-i spusese că vreme de mulţi ani puterea şi gloria sa fuseseră micşorate de neputinţa custodelui de a face legătura între lume şi forţă. Asta distrusese confreria galactică.

Enoch închise capacul cutiei şi o puse în cufăr. Într-o zi, îşi spuse, când avea să fie într-o stare de spirit corespunzătoare, când presiunea evenimentelor va înceta şi va putea ignora remuşcarea provocată de scotocitul prin lucrurile unui străin, avea să, facă o traducere conştiincioasă şi corectă a scrisorilor. Simţea că astfel ar fi putut înţelege mai bine acea rasă stranie.

Făcu gestul să închidă capacul cufărului, apoi ezită.

Într-o bună zi, îşi spuse. Dar poate că nu mai avea şansa unei alte zile. Viaţa în staţie îl obişnuise cu ideea zilelor fără capăt, pentru că acolo timpul îşi pierdea sensul. Poate că totul se terminase, iar timpul avea să-şi recapete locul lui de drept. Dacă ar fi părăsit staţia, nesfârşita procesiune a zilelor ar fi luat sfârşit.

Sprijini din nou capacul cufărului de rafturi, scoase cutia şi o aşeză pe podea lângă el. Avea de gând să o pună alături de celelalte lucruri pe care voia să le ia, dacă trebuia să părăsească staţia.

Dacă? se întrebă. Mai era asta o incertitudine? Luase deja decizia cea mare?

Dacă ajunsese la acea hotărâre, trebuia să fi ajuns şi la cealaltă. Părăsind staţia, nu mai putea apărea în faţa Centralei să ceară vindecarea Pământului de boala războiului.

„Tu eşti reprezentantul Pământului” îi spusese Ulise. „Tu eşti singurul care poate vorbi în numele lui”. Putea el, oare, într-adevăr, să o facă? Mai era un individ reprezentativ al rasei umane? Cum ar fi putut un om al secolului nouăsprezece să hotărască pentru cei din secolul douăzeci? Cât de mult se schimbă caracterul oamenilor cu fiecare generaţie? La urma urmei, trăise aproape o sută de ani izolat şi în condiţii speciale.

Îngenuncheat acolo, se examina cu mirare şi cu uşoară compătimire, întrebându-se dacă era măcar om, dacă nu cumva, fără să ştie, absorbise prea mult din amestecul de viziuni extere la care fusese supus, dacă nu devenise un soi de hibrid ciudat, un altoi galactic.