Clifford Simak: Halta

— Au ajuns la cotitură, gâfâi Wins. Lumina aceea de pe culme vine de la farurile maşinilor.

Intrară în curte şi fugiră către casă Silueta camionului lucea în lumina Talismanului. O figură se desprinse din umbră şi se grăbi spre ei.

— Tu eşti, Wallace?

— Da. Îmi pare rău că nu m-ai găsit.

— Am fost un pic supărat, recunoscu Lewis.

— A intervenit ceva neaşteptat, explică Enoch. Ceva de care a trebuit să mă ocup.

— Trupul celui onorat? întrebă Ulise. E-n camion?

Lewis aprobă din cap.

— Mă bucur că putem să reparăm greşeala.

— O să-l ducem prin livadă, spuse Enoch. Nu poţi merge cu maşina pe acolo.

— Data trecută l-ai cărat, făcu exterul.

Enoch încuviinţă.

— Prietene, rosti Ulise, mă-ntreb dacă de data aceasta mi s-ar putea permite onoarea.

— Desigur, se bucură Enoch. I-ar fi plăcut şi lui asta.

Ar fi vrut să-i mulţumească pentru gestul care-l elibera de litera nescrisă a legii vegane, dar tăcu.

— Sosesc! Pot să-i aud! şopti Wins.

Într-adevăr, de pe drum venea sunetul moale de paşi, stârnind praful, fără grabă — mersul batjocoritor al unei fiare sigure de pradă.

Enoch se răsuci şi ridică pe jumătate arma, îndreptând-o într-acolo…

Înapoia lui, Ulise murmură:

— Poate-ar fi mai bine să-l ducem spre mormânt, însoţit de lumina Talismanului regăsit.

— Fata nu te poate auzi, spuse Enoch, Nu uita că e surdă. Va trebui să-i arăţi ce trebuie să facă.

Nu terminase încă de vorbit şi o strălucire orbitoare îi învălui.

Cu un ţipăt târziu, Enoch se întoarse cu faţa spre camion. Sacul gol stătea la picioarele fetei şi Talismanul strălucea în mâinile ei ridicate deasupra capului, răspândindu-şi lumina peste curte, casa veche şi o parte din câmp.

Se lăsă o tăcere de mormânt, ca şi cum întreaga lume îşi ţinu răsuflarea, căzută în adoraţie.

Şi odată cu tăcerea se abătu o pace care părea să se strecoare în fiecare fibră. Nu era o pace artificială, ci una adevărată, pacea amurgului unei zile lungi şi fierbinţi de vară sau cea a unui răsărit scânteietor de primăvară. O pace care pătrundea înăuntrul fiinţei şi se întindea în jur până la infinit.

Încet, Enoch se răsuci către câmp. Sătenii erau acolo, la marginea luminii date de Talisman, un grup cenuşiu, ghemuit, ca o haită de lupi furişată până lângă focul de tabără.

Priveau şi se retrăgeau în întunericul din care veniseră. Doar unul se năpustise spre pădure, urlând înnebunit de groază.

— Uite-l şi pe Hank, spuse Wins. El e ăla care fuge la vale.

— Îmi pare rău că s-a speriat, făcu trist Enoch. Nici un om n-ar trebui să se teamă de asta.

— De el s-a speriat, comentă poştaşul. Hank trăieşte cu groaza înăuntrul lui.

Era adevărat, gândi Enoch. Întotdeauna Omul fusese aşa. Dusese frica în el şi lucrul de care se temea cel mai mult era chiar propria-i persoană.

Cei cinci rămaseră un moment lângă mormântul acoperit, ascultând vântul care foşnea în livada de meri scăldată în lumina lunii. Departe, din cuiburile de deasupra văii râului, se auzea tânguitul rândunicilor de noapte.

Enoch încercă să citească pasajul gravat pe piatra de mormânt neşlefuită, dar lumina nu era suficientă. De fapt, nu avea nevoie să citească, îl ştia pe de rost.

„Aici zace cel de pe o stea îndepărtată, însă pământul nu-i este străin, pentru că, în moarte, el aparţine universului”.

În noaptea dinaintea morţii Luminosul îi spusese că textul acela fuse-se scris de unul de-ai lor. Însă veganul greşise. Şi oamenii aveau aceleaşi sentimente ca şi veganii.

Cuvintele fuseseră săpate stângaci şi cu vreo două greşeli de ortografie, pentru că limba Luminoşilor nu era uşor de stăpânit. Piatra era mai moale decât marmura ori granitul lespezilor de mormânt şi inscripţia nu avea să dureze. Peste câţiva ani, soarele, ploaia şi îngheţul urmau să şteargă literele şi numai asprimea pietrei avea să stea mărturie că acolo fuseseră cândva nişte cuvinte. Dar asta conta prea puţin, gândi Enoch, pentru că epitaful acela urma să dăinuie în memorie mai mult decât piatra însăşi.

Privi peste mormânt, către Lucy. Talismanul se odihnea din nou în sac şi lumina mai blând. Fata continua să-l ţină strâns la piept, cu o expresie exaltată şi absentă, de parcă n-ar mai fi trăit în acea lume, ci într-o altă dimensiune, singură, uitând trecutul.

— Crezi că va merge cu noi? întrebă Ulise. Crezi că o putem lua? Pământul va…

— Pământul nu are nici un cuvânt de spus, îl întrerupse Enoch. Noi, pământenii, suntem liberi. Totul depinde numai de ea.

— Crezi că va merge?

— Da. Cred că ăsta e momentul după care a tânjit toată viaţa. Mă întreb dacă nu avea puterea respectivă chiar şi fără Talisman.

Fata fusese întotdeauna în legătură cu ceva mai presus de puterile omeneşti. Deţinea ceva inexistent în alţi oameni. Nu exista nume pentru acel lucru. Ea încercase să-l folosească fără să ştie cum. Vindecase fluturi şi numai Dumnezeu ştia ce mai făcuse departe de privirile oamenilor.

— Părinţii ei? întrebă Ulise. Cel care urla, fugind?

— Mă descurc eu cu el, îl linişti Lewis. Îl cunosc binişor.

— Vrei să o iei la Centrala Galactică? se interesă Enoch.

— Dacă e de acord, răspunse Ulise. Trebuie să comunicăm Centralei imediat.

— Iar de acolo va merge în toată galaxia?

— Da. Avem mare nevoie de ea.

— Mă întreb dacă n-am putea s-o împrumutăm vreo două zile.

— S-o împrumutaţi?

— Da, încuviinţă Enoch. Pentru că şi noi avem nevoie de ea. Poate mai mult decât oricine.

— Fireşte, acceptă exterul. Dar nu…

— Lewis, făcu Enoch, crezi că guvernul nostru — eventual, secretarul de stat — ar putea fi convins să o numească pe Lucy Fisher drept membru al delegaţiei la conferinţa de pace?

Agentul dădu să spună ceva, se opri, apoi începu din nou:

— Cred că s-ar putea aranja.

— Poţi să-ţi închipui, întrebă Enoch, impactul pe care l-ar avea această fată şi Talismanul la masa conferinţei?

— Cred că pot, spuse Lewis. Însă cu siguranţă, secretarul de stat va dori să vorbească cu tine înainte să ia vreo decizie.

Enoch se întoarse pe jumătate către Ulise, dar nu avu nevoie să rostească întrebarea.

— Bineînţeles, aprobă exterul. Anunţă-mă şi voi participa la conferinţă. I-ai putea spune bunului secretar că nu ar fi o idee rea să înceapă formarea unui comitet mondial.

— Un comitet mondial?

— Ca să punem la punct, continuă Ulise, intrarea Pământului în confreria noastră. Doar nu putem accepta un custode de pe altă planetă nemembră…

Sub razele de lună, stâncile luceau alburiu, precum scheletul unei fiare preistorice.

Enoch stătea sprijinit de un bolovan şi privea în jos către silueta chircită. Sărmanul, gândi el, mort atât de departe de casă şi pentru atât de puţin lucru.

În creierul lui. acum spart şi împrăştiat, sclipise un plan măreţ, un vis de putere, conceput cu cinism, atât de grandios, încât se eliberase de orice morală.

Încercă pentru o clipă să-şi închipuie ce fel de plan fusese acela, dar îşi dădu seama că nu avea nici un rost. Existau cu siguranţă factori pe care nu-i cunoştea şi consideraţii ce-i depăşeau înţelegerea.

Oricum, ceva mersese prost, fiindcă în planul acela Pământul jucase doar rolul de ascunzătoare la vreme de restrişte. Creatura care zăcea acolo fusese disperată, îşi jucase ultima carte şi pierduse.