Stanislaw Lem - Ciberiada

— Mi se pare că o cantitate nemăsurată de ființe inteligente este deosebit de periculoasă, căci se aseamănă nisipului; și îi vine mai ușor regelui ăstuia să se despartă de o grămadă din supușii lui, decât mie să mă despart de vechile mele încălțări! — își zise Trurl.

Apoi, adăugă cu voce tare:

— Stăpâne, casa mea e mică și nu știu ce-aș putea face cu sutele de mii de sclavi.

— Dragul meu străin, am specialiști în stare să te lămurească; de pe urma acestor roiuri de sclavi poți avea nenumărate foloase. Poți să-i îmbraci în veșminte de diferite culori, ca să-i așezi într-o piață mare, formând un mozaic sau cuvinte vii, cu înțelesuri, în funcție de împrejurări; poți să-i legi într-un mănunchi și să-i arunci cât colo; din vreo cinci mii ca ei poți face un cap de ciocan, iar din alți trei mii mânerul, ca să poți sfărâma o stâncă sau să defrișezi o pădure; poți să împletești din ei frânghii, să faci liane sau ghirlande; cei care sunt ultimii, atârnând pe marginea prăpastiei, aduc bucurie în inimă și fac plăcere ochiului prin mișcările lor caraghioase, prin zvârcolirile și țipetele lor. Și dacă înșiri vreo zece mii de sclave tinere, punându-le să stea într-un picior, și le ceri să facă opturi cu mâna dreaptă, iar cu stânga să pocnească din degete, apoi să știi că ți-ar fi greu să te desparți de un asemenea spectacol, ți-o spun din experiență!

— Maiestate! — obiectă Trurl. Ca să distrug păduri și stânci am la dispoziție mașini, cât privește mozaicurile și cuvintele, nu obișnuiesc să le creez din corpurile unor ființe care ar vrea, poate, să se ocupe de altceva.

— Ești cam îndrăzneț — îi zise regele — ia spune-mi, cât vrei pentru Sfetnic?

— O sută de saci de aur, Maiestate!

Lui Mandrilion nu-i prea veni la socoteală, dar un gând viclean îi încolți în minte; păstrându-l pentru el, îi zise lui Trurl:

— Bine, fie cum ai spus.

— Mă voi strădui să vă satisfac dorința, Maiestatea Voastră — răspunse Trurl și se duse în turnul palatului pe care Mandrilion i-l destinase ca atelier. Îndată începu să se audă de acolo cum suflă în burdufuri, cum bate cu ciocanul, cum pilește cu rașpelul. Regele își trimise spionii să vadă ce face, dar aceștia se întoarseră plini de mirare, pentru că Trurl nu construia nici un fel de Sfetnic, ci tot felul de fierării, de lacătării și de electricării, pe urmă s-a așezat la masă, a întins o fâșie mare de hârtie, a făcut în ea tot felul de găurele cu un cui, alcătuind astfel programul exact al Sfetnicului. Mulțumit de ceea ce făcuse, s-a dus la plimbare, în timp ce mașinile au lucrat în turn până noaptea târziu. Dimineața, Sfetnicul era gata. Pe la prânz, Trurl își făcu apariția în sala tronului, târând după el un butoi uriaș pe două picioare, cu o singură mână, mititică, și declară solemn regelui că acesta este Sfetnicul Perfect pe care-l comandase.

— Ia să văd ce e în stare să facă — zise Mandrilion și porunci să se presare în sala de marmură șofran și scorțișoară, pentru că Sfetnicul răspândea un miros puternic de fier încins, ba chiar pe alocuri mai lucea nițel, de parcă abia atunci fusese scos din cuptor. Poți să pleci — adăugă regele — vino diseară și atunci o să ne socotim, o să vedem cine cui îi e dator și cât.

Trurl se retrase, convins că ultimele cuvinte ale lui Mandrilion nu prea erau ale unuia larg la pungă și, cine știe, poate că ascundeau vreo viclenie; era, în schimb, foarte bucuros că prevăzuse în programul Sfetnicului o mică, dar esențială rezervă, și anume, ca acesta, orice ar avea de făcut, să nu aducă vreo pagubă creatorului său.

Rămânând față-n față cu Sfetnicul, regele începu:

— Cine ești și ce știi să faci?

— Sunt Sfetnicul Perfect al regelui — răspunse acesta cu acel glas surd, ca din fundul unui butoi — și știu să dau cele mai perfecte sfaturi posibile.

— Bine — zise regele. Și cui trebuie să-i dai ascultare, mie sau celui care te-a construit?

— Credință și ascultare sunt dator numai Maiestății Voastre — răspunse Sfetnicul.

— Mda, bine — mormăi regele. La început… asta… adică… ascultă… nu vreau ca prima cerere pe care ți-o fac să lase impresia că aș fi zgârcit… aș prefera, deci, într-o măsură, numai ca principiu, consideri că…?

— Maiestatea Voastră n-a binevoit încă să spună ce dorește — îl întrerupse Sfetnicul, care-și scosese dintr-o parte un al treilea picior, mai mic, drept sprijin, căci își pierduse pentru o clipă echilibrul.

— Un Sfetnic Perfect trebuie să ghicească gândurile stăpânului său — se răsti mânios Mandrilion.

— Desigur, dar numai în cazul unei cereri precise, ca să nu-i scape vreo indiscreție — îi răspunse Sfetnicul și, deschizându-și o clapă în pântece, răsuci o cheiță cu inscripția „Telepatron”. Apoi se lumină și zise:

— Maiestatea Voastră dorește să nu-i plătească lui Trurl nici un sfanț? Înțeleg!

— Dacă ai să spui cuiva, am să poruncesc să fii aruncat în moara cea mare, cu pietre puse în mișcare de trei sute de mii dintre supușii mei! — rosti amenințător regele.

— N-am să spun nimănui! — îl asigură Sfetnicul. Maiestatea Voastră nu dorește să plătească pentru mine, e foarte clar. Când o să vină Trurl, vă rog să-i spuneți că n-o să primească nici un ban și să-și vadă de drum.

— Ești un dobitoc, nu sfetnic! — se înfurie regele. Nu vreau să plătesc, dar s-o fac în așa fel încât să se creadă că vinovat e Trurl. Că nu i se cuvine nimic! Înțelegi?

Sfetnicul puse în funcțiune dispozitivul de citire a gândurilor regelui, se clătină ușor, apoi rosti surd:

— Maiestatea Voastră mai dorește să se considere că a procedat corect, conform cu prevederile legale și cu cuvântul dat, iar Trurl s-a dovedit un șarlatan și un ticălos… Perfect. Cu permisiunea Maiestății Voastre, am să mă arunc asupra Voastră, am să vă strâng de gât, iar Maiestatea Voastră să binevoiască a striga în mod corespunzător, cerând ajutor… — Se vede că ai luat-o razna — se mânie Mandrilion. De ce să mă strângi de gât și de ce trebuie să strig după ajutor?

— Ca să-l puteți acuza pe Trurl că s-a folosit de mine pentru a înfăptui crima de regicid! — zise radiind Sfetnicul. În felul acesta, când Maiestatea Voastră va porunci să fie biciuit și apoi aruncat din turnul palatului în șanțul cu apă, cu toții vor socoti aceasta un act de supremă clemență, pentru că o asemenea crimă se pedepsește de obicei prin tăierea capului, precedată de torturi. Cât despre mine, Maiestatea Voastră va binevoi să mă grațieze complet, ca fiind o nevinovată unealtă în mâna lui Trurl, fapt care va atrage admirația generală față de bunătatea și generozitatea regală, așa că totul va ieși exact așa cum dorește Maiestatea Voastră.

— Bine, atunci strânge-mă de gât, dar ușurel, ștrengarule! — îi zise regele.

Totul s-a desfășurat așa cum a pus la cale Sfetnicul Perfect. Regele voia cu adevărat ca, înainte de a-l arunca pe Trurl în șanțul din jurul palatului, să i se frângă picioarele, dar asta nu s-a întâmplat. El însuși a crezut mai apoi că, din cauza zăpăcelii, în realitate a scăpat datorită unei intervenții discrete a Sfetnicului pe lângă ajutorul de călău. Pe urmă regele l-a grațiat pe Sfetnic și la repus în drepturile lui, lângă persoana sa, iar Trurl, abia mișcându-se, s-a întors acasă șchiopătând. Imediat după înapoiere, s-a dus la Clapauțius și i-a povestit pățania, încheind: