Stanislaw Lem - Ciberiada

— Nu-l văd pe rege… șopti mirat Trurl către tovarășul său. Ce-or fi făcut cu el? Au reușit să spargă pereții cutiei și au ocupat toată fărâma aceea de…

— Ia privește! — spuse Clapauțius, arătând un norișor în formă de ciupercuță de cârpit ciorapi, care se răspândea încet în atmosferă. Cunosc energia atomilor… Și acolo, mai departe — vezi forma aceea de sticlă? Sunt resturile cutiei, pe care au transformat-o într-un fel de templu…

— Nu înțeleg. Doar a fost numai un model. Numai un proces cu un număr mare de parametri, o imitație cuplată din variabile în multistat… mormăi Trurl, uluit cu totul…

— Da, dar ai comis o greșeală de neiertat cu exagerata ta perfecțiune imitativă. Nedorind să fabrici doar un mecanism de ceasornic, ai creat, fără voia ta, din pedanterie, ceea ce este posibil si necesar, dar și ceea ce este contrar mecanismului…

— Destul! — strigă Trurl. Se uitară, atenți, căci ceva le lovi nava, dar foarte ușor, ca o mică atingere. Văzură acel obiect, căci era luminat din spate de un mic jet de flăcări. Era o navă mică sau poate numai un satelit artificial, uimitor de asemănător cu unul din acei saboți de oțel pe care-i purtase tiranul Exilius. Iar când ridicară ochii în sus, zăriră departe, deasupra micii planete, un corp luminos, pe care înainte nu-l avea. Și în suprafața lui rotundă și complet rece recunoscură trăsăturile de oțel ale lui Exilius, care în felul acesta ajunsese să fie Luna Microminianților…

ODATĂ veni la Trurl un străin de departe. Cum coborî din lectica fotonică, puteai să-ți dai seama dintr-o dată că e o persoană neobișnuită, de pe alte meleaguri, pentru că acolo unde toți aveau mâini el avea numai un zefiraș ușor parfumat, acolo unde alții își țin picioarele, el avea numai niște scântei minunate ca niște curcubee, în loc de cap avea o pălărie foarte scumpă; de vorbit parcă vorbea dintr-un soi de mijloc, căci, în întregul lui, străinul acesta nu era decât o sferă perfect rotundă, încinsă cu un bogat șnur de plasmă. Dându-i binețe lui Trurl, îi spuse că el este de fapt doi, adică emisfera de sus și cea de jos; prima se numește Sin-cronizius, iar cealaltă Sincrofazius. Încântat de această splendidă construcție a unei ființe inteligente, Trurl fu nevoit să recunoască faptul că până atunci nu i se întâmplase să întâlnească o persoană atât de perfectă, cu maniere atât de precise și cu o asemenea strălucire de briliant. Noul venit lăudă, la rându-i, structura lui Trurl și, după acest schimb de amabilități, îi dezvălui scopul vizitei sale: ca prieten și supus credincios al vestitului rege Genialon, a venit la Trurl ca să-i comande trei mașini de povestit.

— Regele și stăpânul meu — zise el — nu mai domnește și nu mai stăpânește de multă vreme; la această dublă renunțare l-a îndemnat înțelepciunea pe care a căpătat-o din adânca examinare a problemelor mondiale. Părăsindu-și deci regatul, s-a retras într-o peșteră, uscată și aerisită, cufundându-se în meditație. Uneori însă îl năpădește tristețea sau scârba de sine însuși și atunci nimic nu-l poate mângâia, în afara unor povești cu totul neobișnuite. Dar cei care i-au rămas credincioși și nu l-au părăsit, atunci când el a renunțat la tron, i-au povestit toate basmele și istorioarele pe care le știau. Așa că, negăsind altă soluție, am dori, stimate constructor, să ne ajuți să spulberăm frământările regelui, folosind mașinile pe care le vei născoci cu priceperea ta.

— Pot să fac ce-mi cereți — răspunse Trurl. Dar de ce aveți nevoie chiar de trei mașini?

— Am vrea — începu Sincrofazius, legănându-se ușor când într-o parte, când într-alta — am vrea ca prima să povestească istorii complicate, dar blânde, a doua nostime și vesele, iar a treia profunde și emoționante.

— Aha, prima să slujească inteligenței, a doua pentru distracție, iar a treia să servească de învățătură? — îi completă Trurl spusele. Am înțeles. Și când o să vorbim de răsplata mea, acum sau mai târziu?

— Când o să le dai gata, freacă nițel inelul acesta — îi răspunse oaspetele — și atunci o să-ți apară în față această lectică; te urci în ea împreună cu mașinile și îndată o să te ducă în peștera regelui Genialon, acolo ai să-i prezinți lui toate dorințele tale și el o să ți le împlinească în mod sigur, în măsura posibilităților.

Spunând aceasta, făcu o plecăciune, îi dădu lui Trurl inelul și, afundându-se într-o lumină orbitoare, se strecură în lectică; un nor alburiu o înfășură, apoi se zări un fulger și Trurl se pomeni singur în fața casei, cu inelul la mână și nu prea mulțumit de cele întâmplate.

— „În măsura posibilităților” — mormăi el, intrând în atelier. O, asta nu prea-mi place! Doar se știe cum se întâmplă: când ajungi la socoteli, toate politețurile și reverențele încetează, și nu mai rămân decât necazurile, ba mă pot alege și cu niscaiva cucuie…

În clipa aceea, inelul care strălucea în mâna lui tresări ușor și rosti:

— „În măsura posibilităților!” înseamnă că regele Genialon, părăsindu-și regatul, trăiește foarte modest; ți s-a adresat ție, constructorule, ca de la înțelept la înțelept; și am impresia că nu s-a înșelat, pentru că, după cum văd, vorbele mele, ale unui simplu inel, nu te miră deloc; nu te mira, deci, nici de sărăcia regelui, căci ai să-ți primește răsplata din plin, deși, poate, nu va fi în aur. Dar nu totdeauna cu aur se potolește foamea.

— Ce tot vorbești, inelule! ripostă Trurl. Oi fi eu înțelept, ca și regele, dar curentul electric, ionii, atomii și alte rarități necesare la construirea mașinilor, toate astea mă costă, nu glumă. Prefer înțelegerile clare, semnate, cu paragrafe și ștampile în regulă; nu mă lăcomesc cu orice preț, dar îmi place aurul, mai ales în cantități însemnate, și o recunosc deschis! Strălucirea aurului, lustrul lui galben, plăcuta lui greutate sunt tot ceea ce-mi doresc; când răstorn pe podea vreun sac-doi de ducați și mă afund în grămada aceea plăcut sunătoare, dintr-o dată mi se luminează sufletul, de parcă cineva mi-ar fi aprins înăuntru un soare mititel. Asta e, îmi place aurul, n-am ce zice — exclamă el, parcă purtat pe sus de propriile-i vorbe.

— Dar la ce bun aurul adus de alții? Nu poți să-ți fabrici singur cât aur poftești? — îl întrebă inelul, fulgerând de mirare.

— Nu știu cât de înțelept este regele Genialon — îi răspunse Trurl — dar tu ești, după cum văd, un inel total neinstruit! Cum adică, eu să-mi fac singur cât aur vreau!? Cine-a mai auzit așa ceva? Ce, un cizmar își face singur ghete, un bucătar gătește pentru el însuși, un soldat luptă pentru el? Și pe urmă, cheltuielile, n-ai auzit niciodată de ele? Și, de fapt, dacă vrei să știi, în afară de aur, îmi mai place și să mă plâng. Așa că nu-mi mai bate capul, pentru că trebuie să m-apuc de treabă.

Și aruncând inelul într-o cutie veche de tablă, se și instală în atelier și se apucă de treabă. Trei zile în șir nu ieși din casă, construi toate cele trei mașini și nu-i mai rămase decât să le dea ultimul șlif de suprafață, pentru că îi plăcea să meșterească lucruri simple și funcționale. Încercă pe rând felurite vopsele și, cum inelul arunca mereu câte o vorbă din fundul cutiei, Trurl îl acoperi cu ce-i căzu în mână, ca să nu-l mai deranjeze cu observațiile sale nepotrivite.

Până la urmă se hotărî să vopsească mașinile, pe prima în alb, pe a doua în culoarea azurului, iar pe a treia cu negru, apoi frecă inelul și, cum apăru lectica, se urcă în ea împreună cu mașinile, așteptând să vadă ce se va întâmpla mai departe. Un fulger, un șuierat, praful ridicându-se în aer și, când se risipi, Trurl își aruncă privirea pe ferestruică și se pomeni într-o peșteră largă, presărată cu nisip alb, mărunt. Zări mai întâi câteva lavițe încărcate cu suluri și cărți groase, pe urmă un șir de sfere, strălucind din cale-afară. Într-una din ele îl recunoscu pe străinul care îi comandase mașinile; în alta, mai mare și ușor atinsă de bătrânețe, se dumiri c-ar fi regele, așa că îi făcu o plecăciune și coborî din lectică. Regele îl salută cu bunăvoință și-i spuse: