Stanislaw Lem - Ciberiada

Gloria are totuși calitatea că de obicei trece sub tăcere înfrângerile, chiar — dacă ele au fost pricinuite de cea mai înaltă perfecțiune. Cine s-ar îndoi de acest adevăr să-și amintească de ultima din cele șapte expediții ale lui Trurl. În această expediție el a pornit de unul singur, deoarece Clapauțius, reținut de treburi urgente, n-a putut să-l întovărășească.

Pe atunci Trurl era peste măsură de înfumurat, iar onorurile care i se făceau le primea ca pe un lucru cât se poate de obișnuit. În această călătorie el o porni cu nava sa spre miazănoapte, căci partea aceea îi era mai puțin cunoscută. Zbură multă vreme prin pustietățile cosmice, ocolind globurile răscolite de zarva luptelor, ca și pe cele cufundate în liniștea cea de mormânt, până ce, întâmplător, îi apăru în cale o mică planetă, de fapt o fărâmă de materie, cu adevărat microscopică, pierdută în spațiu.

Pe suprafața acestei bucăți de stâncă cineva alerga de colo-colo, sărind și făcând gesturi ciudate. Mirat de acest singuratic și neliniștit de semnele nici de disperare și nici de mânie, Trurl descinse pe dată.

Îi ieși în întâmpinare un bărbat de culoarea iridiului și vanadiului, cu statură impozantă, sunând și zornăind, care-i spuse că se numește Exilius Tartareul, că este domnitorul Pancriției și Cenenderei și că locuitorii acestor două regate, în nebunia lor de regicizi, l-au alungat de pe tron și l-au lăsat aici, pe petecul acesta pustiu, să se învârtească o dată cu el pe vecie, pradă întunecatelor derive ale gravitației.

Aflând la rândul lui cu cine are de-a face, monarhul îi ceru lui Trurl, ca binefăcător de meserie ce era, să-l ajute să-și recâștige neîntârziat demnitățile uzurpate și, numai la gândul unei asemenea întorsături a lucrurilor, in priviri i se aprinse focul răzbunării, iar degetele de oțel începură să se strângă, de parcă ar fi apucat de gât pe credincioșii lui supuși.

Trurl nu putea și nici nu voia, de fapt, să-i îndeplinească dorințele lui Exilius, căci o asemenea faptă ar fi atras multe rele și nenumărate fărădelegi. Totuși ținea să-l mai îmbuneze pe regele jignit și să-i mai potolească suferința. Cugetând câteva clipe, ajunse la concluzia că nici în acest caz nu e încă totul pierdut. Se putea face în așa fel încât și regele să ajungă să fie sătul de supușii lui, dar și aceștia să rămână teferi. De aceea, chemându-și toată măiestria în ajutor, se puse serios pe treabă și-i construi un stat cu totul nou. Era plin de grădini, râuri, munți, păduri și izvoare, cu cer și cu nori, cu regimente de luptători arzând de pofta de a se bate, cu cetăți, fortărețe și cameriste. Și mai erau acolo iarmaroace, scăldate în soare, zile muncite cu sudoarea frunții și nopți înecate în veselie, cântec și dans până în zori, și scrâșnet de paloșe. Mai adăugă acelui stat o splendidă capitală, toată din marmură și cristal, un consiliu de înțelepți bătrâni-bătrâni, palate de iarnă și reședințe de vară, comploturi antiregale, calomniatori, dădace, denunțători, herghelii de armăsari superbi și panașe fluturând vesel în vânt. Apoi țesu în atmosfera de acolo fanfarele și ghiulelele salvelor de tun, mai adăugă și o mână de trădători, absolut indispensabili, vreo câțiva eroi, câțiva ghicitori și proroci, un mântuitor și un poet cu o teribilă ascuțime de spirit, după care, așezându-se în fața lor, făcu o primă probă, în cursul căreia, mânuind niște instrumente microscopice, mai adăugă femeilor din acel stat frumusețe, bărbaților o tăcere mohorâtă și cheful de ceartă după băutură, funcționarilor trufie, și servilism, astronomilor darul beției stelare, iar copiilor neastâmpăr. Toate astea, unite, cuplate și șlefuite, încăpură într-o cutie nu prea mare, tocmai bună ca Trurl să o poată urni din loc fără greutate. Și i-o oferi în dar lui Exilius, s-o stăpânească pe vecie. Mai întâi îi arătă unde se găsesc intrările și ieșirile din împărăție, cum se programează războaiele, cum se înăbușă revoltele, cum se instituie taxele și birurile. Îl mai învăță și unde se află punctele critice ale acestei lumi miniaturizate, adică unde se afla curba maximă a loviturilor de palat și tulburărilor sociale, ca și minima. Și explică totul atât de bine, încât regele, obișnuit din vremuri străvechi cu guvernarea tiranică, prinse învățătura din zbor și îndată, sub ochii constructorului, dădu, de probă, câteva edicte, mișcând corespunzător butoanele și manivelele regulatoare, sculptate în formă de lei și vulturi regali. Erau edicte referitoare la starea excepțională, la interdicțiile de circulație și la un bir special pe capul locuitorilor. Apoi, când în acest regat trecu un an, dar după ceasul regelui și al lui Trurl abia un minut, printr-un act de mare generozitate, adică apăsând cu degetul pe buton, regele binevoi să anuleze edictele, reduse birul și atunci din cutie se auziră strigăte de bucurie și recunoștință, ca un chițcăit de șoricei trași de coadă, iar prin geamul bombat de deasupra se putea vedea cum pe drumurile prăfuite, pe malurile apelor curgând alene, în care se oglindeau nori pufoși, poporul se bucura și lăuda nobila și înalta bunătate a regelui.

Deși la început monarhul se simțise oarecum ofensat de darul lui Trurl, pentru că statul acela era prea mic și prea semăna cu o jucărie de copil, văzând totuși ce mare devine, când te uiți prin geamul gros de deasupra, și poate presimțind nelămurit că scara mărimilor n-are nici o valoare, pentru că treburile acelui stat nu se măsoară nici cu metrul, nici cu kilogramul, iar, în fond, sentimentele trăite de uriași, ca și de pitici, sunt oarecum egale, mulțumi constructorului, ce-i drept, cam cu jumătate de gură și destul de sec. Cine știe, poate că ar fi fost bucuros să dea ordin ca, pentru orice eventualitate, gărzile palatului să-l arunce pe Trurl în lanțuri și, prin torturi, să-i curme viața. Desigur nu-i convenea să se afle cum că un oarecare pierde-vară, un venetic, a fost în stare să dăruiască puternicului rege o întreagă împărăție.

Exilius era totuși atât de înțelept, încât să-și dea seama că n-o să se aleagă cu nimic dintr-o asemenea măsură, din cauza disproporției, căci mai repede ar reuși puricii să pună stăpânire pe cel ce-i hrănește decât armata regală pe Trurl. Așa că, dând din cap încă o dată nepăsător, băgă sceptrul și mărul în sân, mută din loc, nu fără oarecare greutate, cutia cu statul miniatural și o duse în chilia sa de surghiunit. Iar când începură, pe rând, s-o încălzească soarele și s-o întunece noaptea, în ritmul rotațiilor planetoidului, regele, recunoscut acum de supuși ca cel mai mare din lume, începu să-și exercite serios puterea, poruncind, interzicând, condamnând, răsplătind, și în felul acesta îndemnând pe micii locuitori la devotament, supunere absolută și venerație față de tron.

În vremea asta, Trurl, întorcându-se acasă. Îi povesti îndată, nu fără satisfacție, prietenului său Clapauțius, prin ce minune de construcție reușise să împace tendințele monarhice ale lui Exilius cu cele republicane ale foștilor lui supuși. Dar Clapauțius nu-i împărtăși câtuși de puțin entuziasmul. Dimpotrivă, Trurl citi în ochii lui un sentiment de dezaprobare și dojană.

— Oare te-am înțeles bine? — îl întrebă el pe Trurl. I-ai dăruit acelui rege, acelui stăpân de sclavi înnăscut, iubitor de torturi și chinuri, o întreagă societate în veșnică stăpânire? Și mai îndrăznești să-mi povestești de bucuria provocată de anularea unora din edictele acelea groaznice! Cum ai putut să faci una ca asta?!