Stanislaw Lem - Ciberiada

Stelele dispăruseră de mult în întunecimea eternă, iar ei zburau așa, orbecăind, până ce, la un moment dat, nava fu zguduită strașnic, instrumentele, vasele și aparatele săriră din locul lor, iar cei doi simțiră cum, schimbându-și cursul, încep să zboare din ce în ce mai repede. În sfârșit, se auzi un zgomot asurzitor și nava, asolizând destul de lin, rămase nemișcată, ușor aplecată, de parcă s-ar fi lovit cu vârful de ceva neclintit. Se repeziră la geam, dar afară era o beznă neagră, de-ți băgai degetele-n ochi; din exterior răzbăteau până la ei niște zgomote ciudate, de parcă cineva necunoscut încerca cu o putere nemaipomenită să pătrundă înăuntru. Abia acum începură să se îndoiască dacă au chibzuit bine, rămânând fără mijloace de apărare, dar era prea târziu să se văicărească, așa că hotărâră să deschidă singuri ușa ca să nu le fie stricată cu forța.

Deschizătura fu îndată astupată de un bot uriaș, atât de mare, încât posesorul său nu se putu strecura și el înăuntru. Era un bot nemaipomenit de urât, totul numai ochi de sus în jos și de la stânga la dreapta. Și mai avea și un nas ca un ferăstrău și niște maxilare de oțel, ca niște cârlige. Nu se mișca, ci sta bine înfipt în deschizătură, plimbându-și ochii, tâlhărește, în toate părțile. Fiecare grup de ochi privea în altă parte a navei, cu o expresie de parcă voia să cântărească dacă tot ceea ce vedea merită ceva și cam cât. Chiar și unul mult mai prost decât constructorii noștri și-ar fi putut da seama ce semnifică aceste priviri atât de grăitoare.

— Ce vrei? — întrebă în sfârșit Trurl, înfuriat de adulmecările astea nerușinate și tăcute. Ce vrei, bot nesuferit?! Eu sunt constructorul Trurl în persoană, iar acesta e prietenul meu Clapauțius, la fel de renumit și de vestit. Zburăm cu nava asta ca turiști, așa că te rugăm să-ți iei imediat botul din ușă și să ne scoți din locul ăsta necunoscut, plin, fără îndoială, de murdării, și să ne conduci într-un vid curat și cumsecade. În caz contrar vom depune o plângere și praful o să se aleagă de tine, gunoi puturos, ai auzit?

Dar făptura nici nu se clinti. Holbă doar ochii mai departe tot socotind parcă ceva.

— Ascultă, tu, căzătură prăpădită — îi strigă Trurl, fără să mai țină seamă de nimic, deși Clapauțius îl ghiontea să-l potolească — n-avem nici aur nici argint, nici altfel de bogății, așa că dă-ne drumul imediat. Și, înainte de toate, ia-ți botul ăla din ușă, că e din cale-afară le nesuferit. Și tu — i se adresă el lui Clapauțius — nu mă mai înghionti atâta să mă potolesc, că am și eu minte și știu cum să vorbesc.

— N-am nevoie — începu pe neașteptate botul, îndreptându-și miile de ochi de foc spre Trurl — n-am nevoie de aur, nici de argint, am însă pretenția să-mi vorbești delicat, cu respect, căci sunt un hoț cu diplomă, cultivat și, din fire, foarte nervos. Mulți alții, mai acătării ca voi, au încăput pe mâna mea și le-am arătat ce pot. Iar vouă când o să vă vină rândul, am să vă storc toată vlaga din oase, până la ultima picătură. Mă numesc Gurilă și fur numai lucruri de preț, dar în mod științific și modern, adică culeg numai secrete scumpe, comori de știință, adevăruri autentice și, în genere, orice informație de valoare. Și acum gata, dați-mi ce aveți, că de nu, am să fluier! Număr până la cinci — un, doi, trei…

Numără până la cinci, și, cum nu căpătă nimic de la cei doi, începu să fluiere, de era cât pe ce să le rupă urechile. Clapauțius înțelese că acel cuvânt „Diploy”, despre care localnicii vorbeau cu atâta spaimă, era tocmai diploma obținută, se vede, la vreo Academie a Fărădelegilor. Trurl se apucase cu mâinile de capi căci Gurilă avea un glas proporțional cu mărimea lui.

— Nu-ți dăm nimic! — îi strigă el, în timp ce Clapauțius se grăbi să aducă niște vată. Și ia-ți botul de-aici cât mai repede!

— Dacă-mi iau botul, cum îi zici tu, atunci am să bag mâna — răspunse Gurilă. Și am o mână ca un clește, lungă de-un stânjen și a dracului de grea! Atenție!

Vata pe care o adusese Clapauțius se dovedi, într-adevăr, inutilă, căci botul dispăru și în locul lui apăru o labă uriașă de oțel, noduroasă, cu niște gheare murdare, ca niște lopeți, care începu să scormonească, spărgând tot ce întâlnea în cale, de se cutremurau pereții navei. Trurl și Clapauțius fugiră din calea ei, adăpostindu-se lângă rezerva de atomi. Și acum se apropia vreo gheară, ei, de sus, poc în ea cu un vătrai. Până la urmă hoțul cu diplomă se înfurie, băgă iar capul pe ușă și le spuse:

— Vă sfătuiesc să cădeți la învoială cu mine, că de nu, am să mă răfuiesc cu voi, așa cum știu eu. Am să vă arunc în fundul rezervorului meu, unde am să vă înăbuș cu gunoaie, să vă stâlcesc cu pietre până când n-o să vă mai puteți ridica și o să vă mănânce rugina. La mulți le-am venit de hac; alegeți ori una, ori alta!

Trurl nici nu voia să audă de vreo învoială, dar Clapauțius, care era de altă părere, îl întrebă pe hoțul cu diplomă ce dorea de fapt.

— Ei, așa da, așa-mi place — spuse acesta. Eu adun comori de știință, căci asta e pasiunea vieții mele, rezultată din studiile mele superioare și analiza practică a esenței lucrurilor, mai ales că pentru comori obișnuite, răutate de hoți obișnuiți, nu îți dă nimeni nimic pe aici. În schimb, știința potolește foamea de cunoștințe. Se știe foarte bine că tot ceea ce există este informație, de aceea, de veacuri, colecționez informații, și așa voi face și de acum încolo. Ce-i drept, nu mă dau înapoi să iau și ceva aur sau niscaiva nestemate, fiindcă sunt frumoase, bucură ochiul și le poți atârna undeva să le admiri. Dar asta numai așa, dacă se ivește vreo ocazie. Vă atrag atenția că pentru adevăruri false sunt în stare să vă bat măr. Tot așa și pentru pietrele false, căci sunt rafinat și doresc numai lucruri autentice!

— Și mă rog, ce fel de informație prețioasă și autentică dorești? — întrebă Clapauțius.

— De orice fel, numai să fie adevărată — îi răspunse Gurilă. Oricare poate să prindă bine în vreo împrejurare a vieții. Toate văgăunile și ungherele mele sunt pline, dar mai încape totuși în ele încă pe atâta. Hai spuneți ce știți și ce cunoașteți. Eu am să notez tot. Dar repede!

— Bună treabă, n-am ce zice — îi șopti Clapauțius lui Trurl la ureche. S-ar putea să ne țină aici o veșnicie până când o să ajungem să-i spunem tot ce știm, pentru că știința și înțelepciunea noastră sunt fără margini!

— Așteaptă — îi spuse Trurl tot în șoaptă. O să cad eu la înțelegere cu el. Apoi se adresă cu voce tare lui Gurilă: Ia ascultă, tu, hoțule cu diplomă! În ce privește aurul, noi avem informații care merită tot aurul din lume, căci știm care e rețeta de făcut aur din atomi, să zicem, pentru început, din atomii de hidrogen, căci în Cosmos se găsește hidrogen cât nu cuprinzi cu gândul. Vrei rețeta asta, ți-o dăm, și pe urmă ne dai drumul.

— Am o ladă întreagă cu rețete din astea — le răspunse capul, holbând ochii mânios. Nu sunt bune de nimic. Nu mă mai las înșelat de acum încolo. Rețeta trebuie întâi încercată.

— De ce nu? Se poate. Ai o oală?

— N-am.

— Nu-i nimic, se poate și fără oală, numai să te grăbești — răspunse Trurl. Rețeta e simplă: iei atâția atomi de hidrogen cât cântărește un atom de aur, adică optzeci și șapte; atomii de hidrogen trebuie să-i cureți mai întâi de electroni, apoi protonii trebuie bine amestecați; frămânți astfel un aluat nuclear, până ce ies la suprafață mezonii, după care îi garnisești de jur-împrejur cu electroni. Așa capeți aur curat. Ia uită-te!