Stanislaw Lem - Ciberiada

— Acum curierul poate s-o ducă.

Curierul luă actul și plecă. După un timp se întoarse.

— L-ai înmânat? — îl întrebă Trurl.

— L-am înmânat.

— Și unde-i confirmarea de primire?

— Aici. În rubrica asta. Și uite și contestația.

Trurl luă contestația și, fără s-o citească, ceru să fie dusă înapoi, după ce adăugă în lungul ei, cu scris oblic:

„Neluat în evidență din cauza lipsei resp. anexe”. Și semnă indescifrabil.

— Ei, și-acum — zise — la treabă!

Se așeză și scrise, iar Ochii-de-Oțel, curioși, se uitară lung, și, neînțelegând nimic, întrebară:

— Ce-i asta? Ce-o să se-ntâmple?

— Ce să fie!? Exercitarea funcției! — răspunse Trurl. Și o să fie bine, nu vă temeți, că a și început să fie.

Și curierul alergă, alergă, ca un nebun, ziua întreagă. Trurl anulează dispoziții, trimite rezoluții. Mașinista bate, bate mereu. Și încet-încet de jur împrejur crește o întreagă cancelarie, stive de acte, plicuri și dosare, ace, agrafe, formulare, negre mânecuțe, albe lingurițe, din zori până se amurgește, nimeni nu se odihnește, peste tot ceaiuri prin pahare și gunoi nevoie mare. Tare se mai amărăsc Ochii-de-Oțel, că nu înțeleg nimic. Dar Trurl trimite mereu hârtii, ba francate, ba cu plata la destinatar, ba cu confirmare de primire, iar cele mai serioase achitate în bloc, trimite urgentări, admonestări, zeci de avertizări, cresc conturile personale, numere numai cu zerouri…

— Dar — zice Trurl — asta numai momentan.

După un timp oarecare se vădi că lucrurile nu stau chiar atât de rău, mai ales dacă privești atent, deoarece dihania a început să scadă.

— Da, da, e mai mică! Și ce-o să fie de acum încolo? întreabă Ochii-de-Oțel.

— Nu mă deranjați, doar vedeți cât sunt de ocupat! — le răspunde el. Și uite-așa, lucrează, acte ștampilează, anexe calculează, respinge recursuri, fără multe discursuri, vesta-i este neîncheiată, chemați-o pe solicitantă, vremea se lungește, ceaiul se răcește, totu-i furnicar, cravata-i în sertar, dosare patrușpatru, dulapuri alte patru, încercări de corupție, ordin de execuție, de joi până vineri noapte, la urmă ștampile șapte.

Iar mașinista bate: „În legătură cu nearătarea de către Cetățean a permisiunilor în conformitate cu ordinul Corn. Dir. Reg. Jud. din… se dispune neîntârziat Resp. Rec., în chestiune pe baza Tr. Am. Tat. Aram., în conformitate cu sentința instanței C.D.D. La prezenta Cetățeanul nu are drept de recurs”.

Trimite curierul, iar chitanțierul îl bagă în buzunar. Apoi deodată, se ridică și începe să arunce pe rând în Cosmos birourile, scaunele, mesuțele, ștampilele, chiar ștampila cea mare, dosarele și ceaiul. Rămâne numai mașinista.

— Vai, dar ce-ați făcut?! — strigă Ochii-de-Oțel, care începuseră să se obișnuiască cu spectacolul. Cum se poate una ca asta?

— Fără exagerare, dragii mei — le răspunde Trurl. Mai bine ia uitați-vă!

Și, într-adevăr, înlemniră de mirare — curat, pustiu, nimic nu mai era, de parcă nicicând n-ar fi fost. Unde s-o fi băgat, unde s-o fi ascuns? A fugit, desigur, acoperită de rușine, atât de mică, încât abia se mai vede cu lupa. Îi caută urma și abia găsesc un locșor mititel și umed, se vede că se vărsase ceva acolo, nu se știe cu ce prilej. Dar în afară de asta nimic.

— Exact așa cum m-am așteptat — le spuse Trurl. Dragii mei, a fost o chestiune foarte simplă: Din clipa în care a primit prima decizie și a semnat în registru, am pus în funcțiune o mașină specială, cu litere mari, căreia, de când Cosmosul e Cosmos, nimeni nu i-a putut ține piept!

— Bine, bine, dar de ce ai aruncat pe urmă toate hârtiile și ai vărsat ceaiul? — îl întrebară.

— Pentru ca, la rândul ei, mașina asta pe care am folosit-o să nu vă înghită și pe voi — le răspunse Trurl. Și, luând-o cu el pe mașinistă, o porni în zbor, salutându-i călduros, iar zâmbetul lui strălucea ca o stea.

„DE LA POPOARELE Sorilor celor Mari spre miazăzi duc două drumuri de caravane. Primul, cel vechi, merge de la Patru-Stele la Gaurozauron, steaua cea vicleană, cu strălucire schimbătoare, care, stingându-se, devine aidoma Piticului Abassiților, și astfel, cei înșelați nimeresc adesea în Pustia Cernită, de unde numai o caravană din nouă scapă teafără. Al doilea drum, cel nou, a fost deschis de Imperiul Mirapuzilor, când robi-roboții săi au străpuns un tunel lung de șase miliarde de strămile chiar prin steaua albă a lui Gaurozauron.

Intrarea dinspre miazănoapte în tunel se poate găsi în felul următor: de la ultimul dintre Sorii cei Mari mergi drept înainte spre Pol, vreme de cât ai rosti de șapte ori, electric, Tatăl nostru. Apoi o faci la stânga, printr-o mică strâmtoare, până ce apare un perete de foc. Acesta e versantul lui Gaurozauron, iar în el se vede gura tunelului, ca un punct negru într-o vâlvătaie albă. De acolo o iei drept în jos, fără nici o teamă, căci opt nave, puse una lângă alta, se pot mișca prin tunel, atât e de lat. Nu există spectacol care să aibă asemănare cu cel ce poate fi văzut în fața navei. Înainte de toate apare Cascada de Foc a Mâncătorilor de Jar. Mai încolo — după cum e vremea — când măruntaiele astrale sunt zdruncinate de furtuni care bântuie la un miliard sau două mile distanță de acolo, se pot zări marile noduri ale focului și arterele lui încinse, cu cheagurile arzânde la alb, iar când se apropie vreo furtună sau un taifun de Puterea a Șaptea, atunci se cutremură bolțile, de parcă aluatul alb al jarului stă să cadă. Dar e numai o aparență deoarece zboară, nu cade, încinge, nu arde, ținut în frâu de corzile Câmpurilor Puternice. Zărind cum se umflă Miezul Protuberanței, iar izvoarele trăsnetelor lungi, numite Infernițe, se răscoală și se apropie, e bine să apuci mai zdravăn roata cârmei, pentru că e nevoie de cea mai mare pricepere. Și nu la hartă, ci la viscerele soarelui trebuie să te uiți, căci nimeni n-a străbătut acest drum de două ori la fel. Tunelul străpuns în, Gaurozauron se răsucește, se încolăcește și tremură ca un șarpe sub lovituri. De aceea trebuie să ții ochii larg deschiși, să nu te desparți de gheața-salvatoare, ce picură peste coifuri prin țurțurii transparenți, și să urmărești atent zidurile de foc, care gonesc unul împotriva celuilalt, cu limbi mari, urlătoare, și, când se aprinde blindajul navei biciuit de foc și împroșcat de flăcările soarelui, să nu te bizui pe nimic în afară de propria-ți iuțeală. Totodată trebuie să ții seama și de faptul că nu orice mișcare a focului și nu orice zdruncinare a tunelului sunt neapărat un semn al cutremurului care a cuprins astrul. Nici alba prăbușire a oceanelor de jar. Deci, ține bine minte toate astea. Navigatorul iscusit nu va apela pentru orice fleac la pompe, să nu se facă de râs că a vrut să stingă strălucirea de veacuri a stelei cu o picătură de amoniac răcoritor. Celui care întreabă ce are de făcut când adevăratul cutremur al astrului va atinge nava, orice locuitor al vidului îi va spune că e destul să ofteze, fiindcă prea mult timp să se pregătească de moarte tot nu are, iar ochii îi poate ține deschiși sau închiși, după voie, căci focul și așa îi va străpunge. Oricum, nenorocirea asta e mai rară. căci coloanele așezate în șir de mirapuzi, susțin bine bolta și grozav de plăcută e călătoria transastrală de-a curmezișul, printre oglinzile străfulgerând lin ale hidrogenului de pe Gaurozauron. Pe bună dreptate se spune că cine a intrat în tunel va ieși repede din el, ceea ce nu se poate spune despre Pustia Cernită. Dacă, de pildă, o dată într-un veac, tunelul e stricat de cutremur, alt drum nu ai. După cum arată și numele, pustiul e mai negru decât noaptea, fiindcă lumina stelelor de primprejur nu cutează să pătrundă până la el. Pe acolo se învârtesc, cu un zgomot infernal, epave de vase care, datorită înșelătoarei stele Gaurozauron, au greșit drumul și s-au sfărâmat în strânsoarea vâltorilor fără fund, și o să se învârtească așa până la ultima rotație galactică, ținute cu strășnicie în frâu de teribila gravitație. La răsărit de Pustia Cernită se află împărăția Fălcilor Alunecoase, la apus cea a Mână-Ochilor. La miazăzi drumurile, străbătute de câmpii pline cu mortăciuni, duc spre sfera mai ușoară a albastrei stele Lazureia, mai departe se ajunge la Murgund, steaua cu frunzele în flăcări, din arhipelagul stelelor fără fier, numit Carul lui Alcaron.