Stanislaw Lem - Ciberiada

După o vreme, pe cer apăru o arătare. Nimeni nu știa ce era, dar tare mai era fioroasă. Nici nu știai cum s-o privești, fiindcă din orice parte te uitai la ea parcă arăta și mai urâtă. Arătarea zbura de colo-colo, apoi coborî și se lăsă cu greutatea-i neobișnuită pe un vârfuleț. Sta neclintită și devenise nespus de stânjenitoare.

Cei care erau mai aproape îi strigară:

— Hei, e o greșeală, noi suntem Ochi-de-Oțel, nu ne temem defel, nu locuim pe planetă, ci pe o mașină, și asta nu e o mașină obișnuită, ci mașina mașinilor, plină de verdeață, remontată, dințată, absolut perfectă, fugi de-acolo, arătare, că o să fie vai de zilele tale.

Dar ea nimic.

Atunci, ca să nu facă tărăboi pentru o nimica toată, trimiseră o mașină mică, una mititică, o mașinuță-speriuță, să bage frica în arătarea aceea și, în sfârșit, să fie iar liniște.

Mașinuța-speriuța porni în zbor. Înăuntrul ei, circuitele prinseră să mârâie care de care mai înfricoșător. Când ajunse, îmi începu să urle și să huruie, încât până la urmă ea însăși se cam speriase. Dar când se uită, arătarea nici nu se clintise. Mai încercă o dată, din altă fază, dar tot degeaba; sperietura nu fusese convingătoare.

Ochii-de-Oțel își dădură seama că trebuie să încerce altfel. Își ziseră:

— O să luăm un calibru mai mare, cu pinioanele în baie de ulei, diferențial universal, cuplat din fiecare parte și care să lovească, nu glumă. O să fie de ajuns? Fiți pe pace, energia nucleară știe ea ce face.

Trimiseră atunci o mașină universală, dublu-diferențială, huruind tăcut, cu retroacțiune, iar în interior un mașinist cu o mașinistă. Dar asta nu era tot, fiindcă pentru orice eventualitate, deasupra mai venea și mașinuța-speriuța. Ajunse fără să facă pic de zgomot, căci era cu pinioanele în ulei; se opri și începu să numere: patru boarte pân-la moarte, trei boarte pân-la moarte, două boarte, o boartă, punctul zero, gata-i moartă. Doamne, ce explozie! Și să vezi pe urmă ciuperci: numai mănătărci strălucitoare, fiindcă erau radioactive; uleiul începu să curgă, pinioanele săriră cât colo. Mașinista și mașinistul se uitară prin hublou, să vadă dacă…

Dar de unde! Dihania nici măcar nu fusese atinsă.

Se adunară Ochii-de-Oțel la sfat și construiră o mașină care construi o mașinărie, care, la rândul ei, construi o mașinărie, încât stelele mai apropiate trebuiră să se dea îndărăt să facă loc. Și în mașina cea mai mare era una care avea pinioane în ulei, iar în mijloc mașinuța-speriuța, că nu era de glumit.

Mașinăria își luă inima-n dinți și se opinti o dată din toate puterile. Răsună un bubuit puternic, ca un tunet, apoi ceva zbură în sus. Era o ciupercă atât de mare, încât ajungea pentru a face supă din apa unui ocean; se lăsă un întuneric de-ți bagi degetele-n ochi, și un frig de te apucau toate dârdâielile. Se uitară Ochii-de-Oțel — dar nimic… nimic, nimic… Doar cele trei mașini zăceau întinse toate și neclintite.

Atunci își suflecară mânecile, spunându-și:

— Ei, asta-i bună. Doar suntem mașinali și mașiniști, avem mașiniste și mașina mașinilor, acoperită de verdeață, remontată, dințată și absolut perfectă, cum îndrăznește pocitania asta să ni se împotrivească să stea acolo și nici să nu se miște măcar?

Și ce le veni în gând? Să recurgă la o plantă, iedera-meștera, pe furiș mi se târăște, și întruna, întruna crește, rădăcinile-și-mplântă, cu pocitania se ia la trântă, când i-o da un bobârnac, gata, i-a venit de hac. Și, într-adevăr, totul s-a petrecut după cum prevăzuseră. Numai la sfârșit n-a ieșit după cum se așteptau, ci totul a rămas ca la început.

Atunci îi apucă disperarea. Nu mai văzuseră așa ceva niciodată și nu știau nici măcar ce este. Așa că se adunară cu toții, se sfătuiră și porniră să facă pistoane, pinioane, arcane și capcane; poate cade, poate sempiedică, poate se-mpotmolește, poate se-ngrădește. Încercară în fel și chip, că nu mai știau nici ei cum să facă să iasă bine. Totul se cutremură din temelii, dar degeaba. Istoviți, lăsară treaba baltă, căci nu mai întrezăreau nici o scăpare, când, deodată, în depărtare zăriră pe cineva care venea în zbor. Parcă era călare pe un cal. Da, dar calul nu are roți. Pesemne o fi bicicletă, dar bicicleta nu are bot. Atunci poate o fi vreo rachetă, dar racheta nu are șa. Nu știau ce fel de aparat e cel ce zboară, dar știau cine e în șa; sta, de parc-ar fi crescut în ea, vesel și zâmbitor, Trurl, meșterul-constructor, pornit poate la plimbare, sau în vreuna din expedițiile sale, până și țâncii și-ar fi dat seama din depărtare că n-au de-a face cu un oareșicare.

Trurl se apropie și coborî, iar ei îi povestiră totul, de-a fir-a-păr:

— Suntem Ochi-de-Oțel, avem mașina mașinilor, remontată, dințată, cu verdeață acoperită, absolut perfectă, atomi am îngrămădit și singuri am construit, nu ne temem de nimeni, nici de acizi, nici de baze, iar acum a venit o arătare, s-a așezat și stă mereu neclintită ca o stâncă.

— Dar ați încercat s-o speriați? — îi întrebă Trurl, cu blândețe.

— Am încercat cu mașinuța-speriuța și cu mașinoaia-măgăoaia și cu mașinăria, care are pinioane în ulei, și atomi câți vrei, și când se pornește cu neutrină, totul e un du-te-vină, și cu mezoni, și cu unde, dar dihania nimica n-o pătrunde.

— Nici un fel de mașină, ziceți?

— Nici una, domnule constructor.

— Hm, interesant. Dar ce e, la drept vorbind?

— Asta nu știm. A apărut, deodată, a zburat încoace, dar nu știm ce e, dar e ceva grozav, și nici nu știi cum s-o privești, că din fiecare parte e parcă mai pocită. A venit, s-a așezat, grea de neînchipuit, și stă, stă întruna și ne stânjenește la culme.

— De fapt nu prea am timp — le spuse Trurl. Cel mult pot să rămân la voi o vreme în calitate de consultant. Vreți?

Ochii-de-Oțel, se înțelege, atât au așteptat. Îndată au întrebat ce să aducă — fotoni, șuruburi ciocane, puști, poate dinamită, sau niscaiva tunuri? Sau poate musafirul vrea un ceai? Mașinista i-l aduce imediat.

— Mașinista să-mi aducă un ceai — fu de acord Trurl. Dar numai așa, în interes de serviciu. Iar în ceea ce privește restul, cred că n-am nevoie. Dacă voi spuneți că nici mașinoaia-măgăoaia, nici mașinăria, nici iedera-meștera nu i-au venit de hac, atunci nu ne mai rămân decât telemetodele arhivele, pe de-a-ntregul fatale. Încă n-am auzit ca „în conformitate cu…” să n-ajute.

— Cum adică? — întrebară Ochii-de-Oțel. Dar Trurl, în loc să-i lămurească, continuă:

— E o metodă foarte simplă. Am nevoie doar de hârtie, cerneală, niște ștampiluțe, o ștampilă rotundă, tuș, capse, agrafe, un ghișeu, linguriță si farfuriuță, că ceai avem, și, bineînțeles, un curier. Aha, și ceva cu care să scriem aveți?

— Se găsește! — și-i aduseră numaidecât cele cerute.

Trurl se așeză și dictă mașinistei:

„În legătură cu cererea Cetățeanului, înregistrată de Comisia DZRTSP cu numărul 7/2/KK/405, comunicăm că abținerea Cetățeanului, fiind contradictorie cu paragraful 199 al legii din 19XVII a.c, atrage după sine încetarea plății, precum și desomarea în conformitate cu Dispoziția 67 DVCF, nr. 1478/2. La prezenta declarație Cetățeanul poate face contestație excepțională la Președintele Comisiei în termen de douăzeci și patru de ore.”

Trurl puse ștampiluța, mai aplică și marea pecete, înregistră actul în Registrul de ieșiri, redactă procesul-verbal și spuse: