Stanislaw Lem - Ciberiada

Pustia, după cum s-a spus, este atât de plină de negru, pe cât de alb e peisajul însorit al lui Gaurozauron. Dar nu totul e stăpânit acolo numai de vâltori de praf stârnit de curenți înalți sau de meteori înnebuniți ci, se spune, că într-un loc necunoscut, în hăuri întunecoase, se află din vremuri de demult o creatură, sau poate o necreatură, numită Neștiutul. Se numește așa fiindcă acela care i-ar ști adevăratul nume, dacă l-ar întâlni, n-ar putea povesti nimic lumii, pentru că nu l-ar putea vedea. Se spune că Neștiutul este un tâlhar plin de har, care locuiește în propriul său castel, construit din gravitație neagră, că șanțurile castelului sunt vijeliile veșnice, iar zidurile lui neființa, perfectă în nimicul ei, că ferestrele lui sunt oarbe, iar ușile surde. Neștiutul pândește caravanele, iar când îl îmboldește marea foame de aur și schelete suflă un praf negru în discurile sorilor care arată drumul, iar când stinge sorii și-i abate pe călători de la drumul cel sigur, iese din neființă și, rostogolindu-se, învăluie și duce totul în neantul castelului său, veghind să nu piardă nici cea mai mică agrafă de rubin. După aceea doar epavele ciopârțite pornesc de nicăieri și se învârt prin Pustie, iar în urma lor zboară multă vreme niturile, ca niște sâmburi scuipați din gura Neștiutului monstru. Dar de când, prin munca de rob a furnicarului de roboți, s-a putut străpunge tunelul gaurozauronic, iar navele au început să plutească pe această albie, mai sigură și mai luminoasă decât toate, Neștiutul turbează, lipsit de prăzile sale, iar jarul furiei sale luminează atât de tare întunericul Pustiei, încât lumina străpunge zidul negru al gravitației sub forma unui schelet monstruos care se descompune funebru și fosforescent. Mulți înțelepți spun că el nu există și n-a existat vreodată. Lor le convine să vorbească așa, dar mult mai greu e să lupți cu reprezentarea unor lucruri care n-au nici măcar nume. E ușor să nu crezi în monstru, e mai greu să-l învingi și să scapi de lăcomia lui fioroasă. Oare nu l-a înghițit el pe însuși marele Cibernator murgundic, cu alaiul său de optzeci de discipoli aflați pe trei nave, de n-a mai rămas nimic din ei decât niște paftale roase, pe care sătenii unui târg numit Solara Mică le-au găsit aruncate pe malul râului lor de vâltoarea unei nebuloase? Oare n-a devorat el și alți numeroși bărbați, fără pic de rușine, și fără milă? Deci măcar tăcuta memorie electrică să le aducă un omagiu celor rămași fără mormânt, dacă nu se găsește unul care să-i răzbune cavalerește, după vechile legi ale constelațiilor”.

Toate acestea le citi Trurl odată într-o carte veche și îngălbenită, pe care o cumpărase întâmplător de la un neguțător. Îndată se duse la Clapauțius și-i citi și lui cu voce tare, despre toate acele lucruri nemaivăzute și nemaiauzite de la un cap la altul, căci tare îi mai plăcuseră.

Clapauțius, ca un constructor plin de înțelepciune priceput în ale Cosmosului și uns cu toate alifiile sorilor și nebuloaselor, zâmbi, dădu din cap și spuse:

— Sper că nu crezi nici o vorbuliță din toate balivernele astea, nu-i așa?

— Și mă rog, de ce nu le-aș crede? — să oțărî Trurl. Ia privește, aici se află și o gravură, reprezentându-l pe Neștiut cum înghite două corăbii solare și ascunde prăzile în grote. De altfel nu există oare cu adevărat un tunel, ce-i drept în altă superstea, în Beth-el-Geu? Cred că nu ești chiar atât de ignorant în ale cosmografiei, încât să pui faptul ăsta la îndoială…

— În ceea ce privește ilustrațiile, pot să-ți desenez pe loc un balaur cu ochi din o mie de sori, dacă tu iei desenul drept o dovadă a adevărului — îi răspunse Clapauțius. Cât despre tunel, să știi, întâi de toate, că are numai două milioane de mile lungime, și nu cine știe câte miliarde; în al doilea rând, steaua asta e aproape stinsă, iar în al treilea rând, navigația prin tunel nu prezintă nici cea mai mică primejdie, lucru pe care-l știi foarte bine pentru că tu însuți ai trecut pe acolo. Apoi, în ceea ce privește așa numita Pustie Cernită, asta nu-i decât o masă de gunoaie cosmice, lată de zece kiloparseci, rotindu-se între Maerydia și Tetrarchida, și nu în jurul nu știu căror Capete-de-Foc sau Gaurizauri, care nici nu există. E adevărat că acolo-i întuneric, dar asta pur și simplu din cauza vânturării gunoaielor. Nu există nici un Neștiut acolo, se înțelege! Nu e vorba aici nici măcar de un mit străvechi, serios, ci de o aiureală ieftină, ieșită din vreun cap tulbure.

Trurl își mușcă buzele.

— Să lăsăm tunelul — spuse. Tu zici că nu prezintă nici o primejdie fără nici o îndoială, deoarece am zburat și eu prin el. Dac-ai fi fost tu în locul meu poate că susțineai cu totul altceva. Dar să lăsăm asta. Cât privește Pustia și Neștiutul, încercarea de a mă convinge cu vorba nu e pe gustul meu. Trebuie să te duci acolo și să te convingi ce anume din toate astea e adevărat și ce nu! — încheie el ridicând cartea cea groasă de pe masă.

Clapauțius se strădui cât putu să-i scoată din cap această intenție, dar, convingându-se că Trurl, încăpățânat ca întotdeauna, nici gând n-are să renunțe la o expediție atât de ieșită din comun, îi spuse mai întâi că nu vrea să-l mai vadă în ochi. Dar nu mult după aceea el însuși începu să se pregătească de drum, căci nu voia ca prietenul lui să piară de unul singur — în doi e parcă mai ușor să privești moartea în față.

După ce își procurară tot felul do mărunțișuri, căci drumul urma să treacă prin pustiuri (ce-i drept, nu atât de pitorești precum le prezenta cartea), o porniră în zbor cu nava lor mult încercată. Se mai opriră ici și colo, ca să tragă de limbă pe cei întâlniți în cale, mai ales după ce trecură granițele teritoriului pe care îl cunoșteau ca în palmă. Nu putură afla prea multe, căci cei întrebați spuneau lucruri demne de crezare doar despre ceea ce le era mai aproape, dar despre cele ce se întâmplau dincolo de hotarele lor, unde nu fuseseră niciodată, înșirau tot felul de povești din cele mai trăsnite, cu lux de amănunte, cu pasiune și cu spaimă totodată. Clapauțius numea aceste povești drept corozive gândindu-se la scleroza care atinge toate mințile senile.

Când, în sfârșit, se apropiară la vreo cinci-șase milioane de răsuflări de foc de Pustia Cernită, auziră vorbindu-se de un oarecare uriaș violent, care se numea Tâlharul Diploy. Nici unul din cei ce povesteau despre el nu-l văzuse și nici nu știa ce poate să însemne acel cuvânt ciudat „Diploy”, cu care era pomenit monstrul. Trurl se gândi că, cine știe, poate e o deformare a termenului „Dipol”, ceea ce ar dovedi natura dublă, bipolară și contradictorie totodată a tâlharului. Dar Clapauțius, socotindu-se mai breaz la minte, prefera să se abțină de la ipoteze. Se pare — așa se spunea — că tâlharul acela era prădalnic și nemaipomenit de crud. După ce-și jefuia victima de tot ce avea, încă nu era mulțumit, și, înainte de a-i da drumul, o mai și bătea zdravăn. O clipă constructorii se gândiră dacă n-ar fi bine să-și facă rost de vreo armă albă, sau una de foc, înainte de a trece pragul negru al Pustiei. Până la urmă ajunseseră la concluzia că cea mai bună armă rămâne tot inteligența lor, trecută prin atâtea încercări, deci capabilă să atingă culmi universale, și o porniră la drum așa cum se aflau.

Trebuie să recunoaștem că în cursul călătoriei, Trurl fu destul de dezamăgit, căci toate acele constelații, ruguri înflăcărate și deșerturi pustii ca și toate roiurile de meteoriți și stânci călătoare erau mult mai frumos descrise în cartea aceea veche decât așa cum se arătau ochiului în realitate. Stele erau puține în împrejurimi, și cu totul neînsemnate, iar pe deasupra și foarte vechi. Unele abia mai pâlpâiau, ca niște tăciuni licărind în cenușă, altele erau cu totul întunecate la suprafață și numai prin crăpăturile carapacei lor de zgură, zbârcită ici și colo, se întrezăreau vinișoare roșii. De jungle aprinse sau vâltori tainice nici pomeneală. Nimeni n-auzise de așa ceva. Pustia era plictisitoare în ultimul grad, tocmai prin pustietatea asta a ci, cât privește meteoriții, erau puzderie, dar în toată vânzoleala lor se aflau mai mult gunoaie decât magnetite magnetice sau tectite tectice ca lumea. Și asta pentru că din acest loc puteai întinde mâna până la polul galactic, iar rotirea curenților întunecați atrăgea tocmai aici, spre sud, tot felul de rămășițe și pulberi din sferele centrale ale Galaxiei. Din această pricină neamurile și populațiile vecine numeau acest teren nu Pustia Cernită, ci pur și simplu câmp de gunoaie. Așadar Trurl, ascunzându-și cum putu dezamăgirea față de Clapauțius, ca să nu-l stârnească la răutăți și ironii, îndreptă nava spre Pustie. Îndată tot felul de pulberi începură să se izbească de blindajul ei și toate gunoaiele stelare, împroșcate de sori, se așezară într-un strat atât de gros pe pereții navei, încât, gândindu-se cât va avea de curățat, îi peri cheful de toate, și, mai ales de călătorie.