Stanislaw Lem - Ciberiada

— Cred că glumești! — îi spuse Trurl. De fapt tot acest stat a încăput într-o cutie de un metru lungime, șaizeci și cinci de centimetri lățime și șaptezeci grosime. Și nu e altceva decât un model…

— Modelul cui?

— Cum adică al cui? Al unei societăți, micșorată de o sută de milioane de ori.

— Și de unde știi că nu există lumi sau societăți de o sută de milioane de ori mai mari decât a noastră? În cazul acesta societățile noastre n-ar fi ele, la rândul lor, niște modele ale celor uriașe? Și, în genera], ce importanță au dimensiunile? Oare în cutia aceea, adică în statul acela pe care l-ai construit, călătoria din capitală până la antipozi nu durează luni de zile pentru locuitorii de acolo? Oare ei nu suferă, nu muncesc din greu, nu mor?

— Ei, dragul meu, doar știi foarte bine că toate aceste procese au loc astfel pentru că așa le-am programat, deci în realitate nu se întâmplă nimic…

— Cum adică, în realitate nu se întâmplă nimic? Vrei să spui că cutia este goală, că toate acele marșuri, torturi și condamnări la moarte sunt numai o iluzie?

— Iluzie nu sunt, căci au loc, dar numai ca niște fenomene microscopice — se apără Trurl. În orice caz, toate acele nașteri, iubiri, fapte eroice, denunțuri, toate sunt o hărțuială în vid a electronilor mărunței, care are loc datorită preciziei meșteșugului meu neliniar, care…

— Nu vreau să mai aud nici o lăudăroșenie — îl întrerupse Clapauțius. Spui că acestea sunt procese de auto-organizare?

— Bineînțeles!

— Și că se desfășoară printre minusculii nori electrici?

— Știi tot atât de bine, ca și mine.

— Și că fenomenologia răsăriturilor și apusurilor de soare ca și a luptelor sângeroase provoacă cuplaje ale variabilelor esențiale?

— Absolut exact.

— Bine, dar oare noi, dacă am fi cercetați fizic, cauzal și pipăibil, nu suntem și noi niște norișori de hărțuială electronică? Nu suntem oare niște încărcături pozitive și negative, montate în vid? Și oare existența noastră nu este ea rezultatul acestor încăierări de particule, deși noi înșine simțim tururile de forță ale moleculelor fie ca teamă, dorință sau ca reflexie? Și oare ce altceva se întâmplă în capul tău când visezi, în afară de algebra binară a comutărilor și călătoria neobosită a electronilor?

— Dar bine, Clapauțius dragă, pentru tine existența noastră e totuna cu cea din așa-zisul stat, închis într-o cutie de sticlă?! — exclamă Trurl. Ei, nu, asta-i prea de tot! Intenția mea a fost să fac doar un simulator de stat, un model perfect din punct de vedere cibernetic, nimic mai mult!

— Trurl! Perfecțiunea noastră este pentru noi un blestem, care, prin urmările sale incalculabile, apasă asupra fiecărei creații înfăptuite! — rosti răspicat Clapauțius. Suntem ca un imitator imperfect, care vrând să tortureze, ar construi dintr-un bloc inform de lemn sau de ceară o formă având o oarecare asemănare exterioară cu o ființă inteligentă și ar chinui-o în mod artificial! Ia închipuie-ți continuarea perfecționării unor astfel de practici, dragul meu! Închipuie-ți acum pe sculptorul care făurește o păpușă cu gramofon în pântece, ca să poată geme sub loviturile lui. Închipuie-ți o asemenea păpușă, care, lovită, începe să ceară îndurare, una care, dintr-un bloc inert, se transformă în hominid, închipuie-ți o păpușă care varsă șiroaie de lacrimi, sângerând, o păpușă care se teme de moarte, deși în același timp o atrage liniștea morții. Oare nu vezi că perfecțiunea imitatorului face ca aparența să devină adevăr, iar prefăcătoria realitate? Ai dat cruntului tiran în stăpânire veșnică nenumărate ființe în stare să sufere, ai comis deci o faptă rușinoasă…

— Astea toate-s numai sofisme! — strigă Trurl revoltat, atins de cuvintele prietenului său. Electronii sar nu numai în interiorul capetelor noastre, ci și înăuntrul plăcilor do gramofon, și din această generalizare nu rezultă nimic ce ar justifica analogii atât de hipostatice! Supușii monstrului Exilius își pierd cu adevărat capul, viața, suspină, se bat, se iubesc tocmai pentru că eu am acordat parametrii așa cum trebuie. Dar dacă ei simt ceva, asta nu se știe, Clapauțius. Despre asta electronii care sar în capetele lor nu-ți vor spune nimic!

— Dacă ți-aș sparge capul, tot n-aș vedea nimic altceva decât electroni, asta-i sigur — îi răspunse Clapauțius. Te prefaci că nu înțelegi ceea ce îți spun. Știu foarte bine că nu ești atât de prost cum vrei să pari! Placa de gramofon n-o întrebi nimic, placa n-o să-ți implore îndurare, nici n-o să-ți cadă în genunchi! Nu se știe spui, dacă ei gem sub lovituri numai pentru că le clipesc electronii dinăuntru, de parcă ar fi niște rotițe care glăsuiesc dacă le miști, sau dacă, într-adevăr, urlă de durere, suportând-o cu adevărat? Și asta se numește diferență! Suferind nu este cel care-ți dă suferința lui ca s-o poți pipăi, mușca sau cântări, ci cel care suferă cu adevărat! Dovedește-mi acum imediat că ei nu simt nimic, că nu gândesc, că ei, în general, nu există ca făpturi conștiente de destinul lor între două abisuri ale neexistenței, cea de dinainte de naștere și cea de după moarte. Dovedește-mi asta și am să încetez să te zgândăr! Dovedește-mi imediat că ai imitat doar suferința, dar n-ai creat-o!

— Știi bine că asta e imposibil — răspunse Trurl cu glas șoptit. Atunci când am pus mâna pe instrumente, când cutia era încă goală, a trebuit să prevăd un asemenea caz, tocmai pentru a-l putea anula în proiectarea statului lui Exilius. Și asta ca monarhul să nu aibă impresia că are de-a face cu marionete, cu păpuși, în loc de supuși absolut reali. N-am putut proceda altfel, înțelege-mă! Căci tot ceea ce ar spulbera iluzia absolutei realități ar distruge totodată și prestigiul stăpânirii, reducând-o la o jucărie mecanică.

— Înțeleg, înțeleg perfect! — exclamă Clapauțius. Intențiile tale au fost onorabile. Ai vrut să construiești un stat cât se poate de asemănător unuia adevărat, cu totul de nedeosebit, și înțeleg cu groază că ai reușit! De la întoarcerea ta au trecut numai câteva ceasuri, dar pentru ei, cei de acolo, din cutia aceea, veacuri întregi. Câte existențe irosite numai pentru ca trufia lui Exilius să se poată manifesta în voie, mai mult ca înainte!

Trurl nu răspunse, dar, îndreptându-se către navă, văzu că prietenul său îl urmează. Învârtindu-se ca o sfârlează, Trurl îndreptă vârful navei între două mari aglomerări de focuri veșnice și apăsă pe manetă atât de tare, încât Clapauțius nu se putu abține:

— Ești incorigibil. Întotdeauna întâi acționezi și pe urmă gândești. Ce vrei să faci când vom ajunge acolo?

— Am să-i iau statul înapoi!

— Și ce-ai să faci cu el?

„Am să-l distrug!” — vru să strige Trurl, dar vorba i se opri în gât. Neștiind ce să spună, mormăi:

— Am să organizez alegeri. Ei înșiși să-și aleagă adevărații conducători.

— I-ai programat ca feudali și vasali, la ce bun atunci alegerile, cum or să le schimbe soarta? Ar trebui mai întâi să distrugi întreaga structură de stat…

— Dar unde se termină schimbarea structurii și unde începe transformarea spiritelor? — strigă Trurl. Clapauțius nu-i răspunse însă, și astfel zburară așa, într-o tăcere apăsătoare, până ce zăriră planeta lui Exilius și, înconjurând-o înainte de asolizare, fură martorii unui spectacol neobișnuit.

Întreaga planetă era acoperită de semnele unei acțiuni bine chibzuite. Poduri microscopice, ca niște liniuțe, atârnau deasupra pârâiașelor, lacurile, în care se reflectau stelele, erau pline de nave mici, ca niște așchii plutitoare… Emisfera dinspre afeliu era populată de orașe frumos luminate, iar în cealaltă se zăreau cetățui întărite, deși locuitorii înșiși, din cauza micimii lor, nu puteau fi zăriți nici chiar prin cele mai puternice lentile. Numai regele nu se vedea nicăieri, de parcă l-ar fi înghițit pământul.