Philip Farmer - Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

Joe a rămas pe mal, deși a stat cu mâna încleștată pe toarta potirului, nu cumva să-l piardă în caz că ar fi trebuit să fugă.

Monstrul s-a apropiat. Lui Joe i s-a năzărit că s-ar putea sa nu fie viu. Dar dacă așa stăteau lucrurile, de ce-și ținea capul aplecat, gata să lovească? Și cu toate astea, nu părea viu. Radia un aer de neființă. Asta nu însemna nimic, bineînțeles. Joe văzuse un urs rănit prefăcându-se că-i mort de-a binelea și apoi ridicându-se brusc și smulgând brațul unui vânător.

Și totuși, deși asistase la moartea vânătorului, a doua zi îl văzuse din nou în viață în ziua în care se trezise pe malul Fluviului alături de alți semeni. Iar dacă vânătorul, dar și Joe putea să. trăiască din nou, atunci de ce n-ar fi putut și acel cap de; șarpe cu trăsături împietrite să-și piardă rigiditatea ca de moarte pentru a-l lua în colți?

Și-a făcut uitate temerile și, tremurând, s-a apropiat de monstru. Era un Titan, fratele mai mare al omului, abia trezit la viață și manifestând dorința oricărui primat de a ști ce se petrece în jurul lui.

Un pigmeu arătând jalnic, dar purtând pe frunte un cerculeț din sticlă pe care se vedea un soare arzător pictat cu roșu, i-a făcut semn lui Joe Miller să se apropie. Ceilalți pigmei de pe creatura nemișcata au rămas in spatele omului cu cerculeț pe frunte, ținându-și pregătite sulițe și alte obiecte despre care Joe a aflat mai târziu că se numeau arcuri și săgeți. Nu păreau înspăimântați de colos, dar asta era pesemne din cauză că obosiseră de atâta vâslit în susul Fluviului și nu le păsa ce se va întâmpla.

I-a trebuit mult timp pigmeului să-l convingă pe Joe să urce pe navă. Au venit cu toții la țărm să-și încarce potirele, moment în care Joe s-a tras departe de ei. Au mâncat, ca și Joe de altfel, dar păstrând distanța. Speriați de sosirea navei, semenii lui Joe fugiseră spre dealuri. Curând după aceea, văzând că Șarpele de Fluviu nu-l amenința pe Joe, s-au apropiat cu băgare de seamă. Pigmeii s-au retras pe nava lor.

Apoi căpetenia a scos un obiect necunoscut din potir, a apropiat o sârmă înroșită de capătul lui; atât din obiect cât și din gura pigmeului a ieșit fum. La vederea primului vălătuc de fum, Joe a tresărit; ai lui au șters-o din nou spre poalele dealurilor. Joe s-a întrebat dacă ființele lipsite de nas erau cumva puii balaurului. Poate că progeniturile lui luau această formă larvară, dar erau ele capabile să scoată fum și foc pe nări ca și mama lor?

— Nu-z prozt cum par, spuse Joe. Nu mi-a trebuit mult până ză-mi dau zeama că fumul iejea din așel lucru, care ze cheamă zigară. Căpetenia lor mi-a dat de înzelez că dacă mă zui pe navă îmi dă zi mie ză fumej. Acum, când jtiu șe jtiu, aj fi nebun z-o fac, dar atunși voiam ză trag un fum. Pezemne că vroiam ză-mi imprezionez tribul, șine ztie.

A sărit pe navă, iar sub greutatea lui aceasta s-a înclinat la babord. Și-a învârtit potirul, arătându-le pigmeilor că le va zdrobi țestele cu el dacă va fi atacat. Au priceput semnele și nu s-au apropiat de el. Căpetenia i-a dat lui Joe o țigară de foi și, cu toate că l-a apucat tușea, gustul tutunului i s-a părut ciudat, ba chiar i-a plăcut. Mai apoi, după ce a băut bere pentru prima oară, a rămas fascinat.

Și în felul acesta, Joe a hotărât să călătorească pe spinarea Șarpelui de Fluviu alături de pigmei. A fost pus să tragă la rame și i s-a dat numele de Tehuti.

— Tehuti? se miră von Richthofen.

— Numele grecesc e Hermes, lămuri Clemens lucrurile. Egiptenii, care-l numeau Thot, îl înfățișau pe zeu sub forma unui ibis cu ciocul lung. Cred că Joe trebuie să le fi amintit zeul-babuin, Bast, dar nasul uriaș a cântărit mai greu în hotărârea lor. Așa a devenit el Thot sau Tehuti.

Zilele și nopțile petrecute pe Fluviu zburau ca vântul. Joe se simțea uneori ostenit de toate și dorea să fie debarcat. Deprinsese deja limba pigmeilor, dar se exprima poticnit. Căpetenia era de acord să-i facă pe voie lui Joe, înțelegând limpede că orice refuz se putea încheia cu măcelărirea întregului echipaj. Spunea însă cu amărăciune în glas că Tehuti își întrerupea educația tocmai când începuse să facă progrese. Fusese o brută deși avea chipul zeului înțelepciunii, iar curând va deveni om.

Brută? Zeu? Om?

Ce însemnau aceste cuvinte?

Ordinea nu era întru totul corectă, zicea căpetenia. Succesiunea normală mergea de jos în sus: brută, om și zeu. Într-adevăr, puteai întâlni un zeu luând înfățișarea unei fiare, iar omul, în sufletul căruia se amestecau trăsături de animal și de zeu oscila între unul și altul, devenind când unul când celălalt.

Asta depășea puterea de înțelegere a lui Tehuti, care avea creierul mai puțin dezvoltat. Atunci se așeza și rămânea cu privirea ațintită către malul de care se apropiau. Nu va mai avea țigări și bere. Oamenii de pe mal făceau parte din același neam cu el, dar nu erau din tribul lui și l-ar fi putut omorî. Pe de altă parte, pentru prima oară în viață se simțea atras de speculației intelectuală și, o dată revenit între titantropi, dorința de emancipare avea să se stingă.

De aceea s-a uitat la căpetenie și a clipit, a zâmbit clătinând din cap și i-a spus că va rămâne pe navă. Și-a ocupat locul la cârma pupa și a reînceput să studieze cel mai minunat dintre lucruri: limbajul care putea exprima idei filozofice. A dobândit fluență în exprimare și a început să priceapă spusele căpeteniei, deși uneori îi venea foarte greu, de parcă ar fi strâns în palmă un ghem de ghimpi. Dacă îi scăpa o idee sau alta, o urmărea, o prindea, înghițind-o, întâmplându-i-se uneori să se înece cu ea. Până la urmă, o digera și se extrăgea esența din ea.

Fluviul curgea pe lângă ei. Echipajul vâslea, ținându-se aproape de mal, unde curentul era mai slab. După zile și nopți de călătorie, soarele nu mai urca prea sus pe cer ci, la zenit, rămânea mereu mai jos față de cum se obișnuiseră. Iar aerul devenise mai rece.

— Joe și ceilalți se apropiau de polul nord, explică Sam. Înclinația ecuatorului acestei planete față de planul eclipticii este zero. După cum știi, nu există anotimpuri; ziua și noaptea sunt egale ca durată. Dar Joe se apropia de punctul din care soarele se vede tot timpul jumătate sub orizont și jumătate deasupra lui. Mai curând, așa l-ar fi văzut în absenta munților.

— Da, era tot timpul crepuzeul. Mi-era frig, dar oamenilor le era zi mai zi. Tremurau din toate mădularele.

— Corpul lui mătăhălos radiază mai lent căldura decât trupurile noastre pipernicite, spuse Clemens.

— Te rog, Zam. Ză zbun mai departe zau ză-mi zin gura?

Lothar și Sam îi zâmbiră împăciuitor.

Continuă. Vântul creștea în intensitate, ceața se îndesea. L-a cuprins neliniștea. Ar fi vrut să se întoarcă, dar fără să piardă respectul de care se bucura din partea căpeteniei. S-a hotărât să meargă până la capăt alături de ei.

— Nu știai încotro se duceau? întrebă Lothar.

— Nu togmai. Intenzionau ză azungă la ijvoarele Fluviului. Zocoteau pezemne că jeii trăiau acolo zi o ză le îngăduie intrarea în adevărata lume de dincolo. Jișeau că lumea azta nu era șea adevărată, și doar o etapă zpre ea. N-am priceput eu ezact, dar aza zbuneau.

Nava a intrat într-un golfuleț apărat de o limbă de pământ. Pe mal nu au mai văzut nici un potir de piatră. De nevoie, au prins pește și l-au uscat. Mai aveau la bord rezerve de muguri de bambus strânși din ținuturile însorite pentru asemenea situații.