Philip Farmer: Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

— E-un vis nobil și minunat! exclamă el. Da, vreau să fiu alături de tine și jur pe onoarea mea că te voi urma până luăm cu asalt Tumul Cețurilor! Pe cuvântul meu de ofițer și gentleman, pe sângele baronilor de Richthofen!

— Mi-e de ajuns dacă-ți dai cuvântul ca bărbat, îl temperă Sam.

— Ce trio ciudat, ba chiar incredibil, alcătuim! remarcă Lothar. O ființă subumană care a dispărut cu cel puțin o sută de mii de ani înainte de apariția primelor semne de civilizație. Un aviator nobil din Prusia secolului al XX-lea și un mare umorist american născut în 1835. Iar echipajul nostru — auzind acel nostru, Clemens își arcui sprâncenele stufoase — format din vikingi din secolul al X-lea…

— Care-a ajuns o ceată jalnică, completă Sam, privind spre Bloodaxe și oamenii lui târâindu-și pașii prin noroi. Toți erai plini de vânătăi din cap și până în picioare, iar unii șchiopătau. Nici eu nu mă simt prea grozav. Ai văzut vreodată un japonez frăgezind o caracatiță moartă? Acum știu cum se simte ființa aceea. Apropo, n-am fost doar umorist, ci și om de litere.

— O, iartă-mă! spuse Lothar. Te-am jignit! N-am vrut să te supăr! Domnule Clemens, dă-mi voie să-ți îndulcesc suferința povestindu-ți cât de mult râdeam pe vremea copilăriei citindu-ți cărțile. Consider că Huckleberry Finn e un roman extraordinar, trebuie să recunosc, totuși, că nu mi-a mers la inimă felul în care ai ridiculizat aristocrația în romanul Un yankeu la curtea Regelui Arthur. Acțiunea se petrecea în Anglia, iar tu erai american.

Erik Bloodaxe socoti că se simțeau prea istoviți să înceapă imediat munca pentru transportarea corăbiei până la Fluviu. Spre seară, după ce-și vor încărca potirele, vor mânca și se vor odihni; vor lăsa truda istovitoare pentru a doua zi dimineață, după micul dejun.

Se întoarseră la corabie și-și scoaseră din magazie potirele e care le așezară pe suprafața plată a tipsiilor de piatră. După ce soarele atinse piscurile munților înspre vest, oamenii începură să aștepte fulgerul dogorâtor. Descărcarea electrică avea să alimenteze convertoarele energie-materie din fundul dublu al fiecărui potir, astfel că, ridicând capacul mai târziu, oamenii vor găsi came gătită, legume, pâine cu unt, fructe, tutun, gumă de visat, băuturi alcoolice și mied.

Dar când întunericul se înstăpâni asupra văii, potirele din piatră rămaseră mute și reci. Din cele aflate dincolo de Fluviu, se văzură exploziile de lumină și unii reușiră să distingă și vuietul produs de descărcarea electrică.

Pentru prima oară în cei douăzeci de ani care trecuseră de la Ziua Resuscitării, pietrele de pe malul vestic al Fluviului nu funcționau.

Bărbații și femeile simțiră că Dumnezeu îi trădase. La fel ca și apariția soarelui, cele trei ofrande zilnice făcute de pietre li se păruseră până atunci firești. Le-a luat câtva timp să alunge senzația de sfârșeală din stomac, consumând ultimele rezerve de pește, muguri și brânză.

O vreme, Clemens rămase gânditor și melancolic. Von Richthofen nu se dădu bătut și propuse transportarea potirelor pe malul celălalt pentru ca măcar a doua zi să aibă mâncare. Clemens se ridică pe dată și i se adresă lui Bloodaxe. Deși nordicul era mai furios decât de obicei, a trebuit să admită că nu puteau sta cu brațele încrucișate. Joe Miller, germanul și un roșcovan solid de origine suedeză, pe nume Toke Kroksson porniră prin noroi către corabie și aduseră vâsle. Aceștia trei cărora li se alătură și Clemens, duseră potirele pe malul celălalt într-o barcă; apoi Miller îl conduse pe Toke înapoi. Își găsiră culcuș peste noapte pe o piatră curată, fiindcă descărcările electrice arseseră și îndepărtaseră noroiul.

— Când va începe ploaia va trebui să ne băgăm sub piatră sugeră Clemens. Stătea întins pe spate ținându-și mâinile împreunate sub cap și privea la cerul înstelat. Datorită luminii emise de zeci de mii de stele cu mult mai mari decât Venus la apogeu și a filamentelor sclipitoare care șerpuiau printre norii ide gaz, cerul acesta nu semăna cu cel văzut de pe Pământ. Unii sori erau atât de strălucitori, încât puteau fi văzuți ca niște fantome chiar și la amiază.

— Pesemne că meteoritul a sfărâmat câteva potire din piatră de pe malul vestic, spuse Sam. S-a întrerupt circuitul! Dumnezeule, ce mare-o fi! Probabil că sunt conectate cel puțin douăzeci de milioane de pietre, dacă nu s-au greșit calculele.

— De-a lungul Fluviului vor izbucni conflicte sângeroase, gândi Lothar cu voce tare. Cei de pe malul vestic îi vor ataca pe cei de pe celălalt mal pentru a-și putea încărca potirele. Ce război are să fie! Pe valea Fluviului trăiesc cel puțin treizeci și cinci sau treizeci și șapte de miliarde de oameni. Toți se vor bate pe viață și pe moarte pentru hrană.

— Diztraczia e că dacă jumătate din ăztia zunt uciji și rămân pietre destule, tot dejeaba, interveni Joe Miller. Douăjpatru de ore mai târjiu, morzii vor fi iar în viază, zi o iau cu tozii de la înșeput.

— Nu-s convins, îl contrazise Sam. Cred că există o legătură între pietre și resuscitări. Dacă jumătate dintre pietre sunt scoase din funcțiune, înseamnă că pe linia Lazarus se înregistrează o scădere considerabilă a producției. Meteoritul acesta e un sabotor venit din cosmos.

— De la o vreme cred că lumea asta și resuscitarea noastră nu sunt opera unor ființe supranaturale, spuse von Richthofen. Ați auzit povestea gogonata care circulă de-a lungul Fluviului? Se spune că un om s-a trezit înainte de Ziua Resuscitării într-un loc tare ciudat. În jurul lui erau milioane de trupuri care pluteau prin aer: bărbați, femei și copii, cu toții goi și rași în cap, rotindu-se încet sub influența unei forțe necunoscute. Individul acesta, un englez pe nume Perkin, sau Burton, după spusele unora, a murit în jur de 1890. A scăpat de-acolo, dar a fost prins de două ființe — cu aspect uman — care l-au adormit la loc. Apoi s-a trezit, ca și noi, pe malurile Fluviului. Cei ce se ascund în spatele acestei afaceri nu-s infailibili. Au făcut o greșeală în cazul lui Burton. Omul a zărit ce se întâmplă înainte de Resuscitare, o fază intermediară între moartea noastră de pe Pământ și pregătirea pentru viața pe lumea asta. Sună fantastic, parc-ar fi o poveste cu final dorit. Ar mai fi și…

— Am auzit povestea, îl întrerupse Clemens. Se gândi să-i spună că văzuse chipul lui Burton prin lunetă cu câteva clipe înainte de a o zări pe Livy, dar durerea ce i-o trezi amintirea ei îl făcu să renunțe.

Se sculă în șezut, înjură și ridică amenințător pumnul către stele, apoi începu să lăcrimeze. Aflat în spatele lui, Joe Miller întinse mâna uriașă și-l bătu ușor pe umăr. Stânjenit de această situație, von Richthofen preferă să privească în altă parte.

— Abia aștept să ne umplem potirele, rupse el tăcerea. Aș da orice să trag un fum.

Clemens râse și-și șterse lacrimile.

— Nu plâng cu una cu două. Acum însă nu mă mai rușinez s-o fac. Trăim într-o lume tristă, în multe privințe la fel de tristă ca și Pământul nostru. Ne bucurăm totuși de trupul pe care l-am avut în tinerețe, nu trebuie să muncim pentru a ne câștiga hrana zilnică, am scăpat de grija facturilor neachitate, de teama că ne rămân femeile gravide, de bolile molipsitoare. Iar dacă suntem uciși, a doua zi ne sculăm întregi și bine dispuși, deși azvârliți la mii de mile distantă de locul morții. Nu seamănă cu cele propovăduite de preoți. Asta, în sine, nu mă surprinde. Poate că, pe undeva, e chiar mai bine așa. Cui i-ar plăcea să zboare mereu pe aripi aerodinamice instabile sau să stea toată ziua locului cântând prost la harpă sau să înalțe mereu osanale?