Philip Farmer - Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

Dar când întunericul se înstăpâni asupra văii, potirele din piatră rămaseră mute și reci. Din cele aflate dincolo de Fluviu, se văzură exploziile de lumină și unii reușiră să distingă și vuietul produs de descărcarea electrică.

Pentru prima oară în cei douăzeci de ani care trecuseră de la Ziua Resuscitării, pietrele de pe malul vestic al Fluviului nu funcționau.

Bărbații și femeile simțiră că Dumnezeu îi trădase. La fel ca și apariția soarelui, cele trei ofrande zilnice făcute de pietre li se păruseră până atunci firești. Le-a luat câtva timp să alunge senzația de sfârșeală din stomac, consumând ultimele rezerve de pește, muguri și brânză.

O vreme, Clemens rămase gânditor și melancolic. Von Richthofen nu se dădu bătut și propuse transportarea potirelor pe malul celălalt pentru ca măcar a doua zi să aibă mâncare. Clemens se ridică pe dată și i se adresă lui Bloodaxe. Deși nordicul era mai furios decât de obicei, a trebuit să admită că nu puteau sta cu brațele încrucișate. Joe Miller, germanul și un roșcovan solid de origine suedeză, pe nume Toke Kroksson porniră prin noroi către corabie și aduseră vâsle. Aceștia trei cărora li se alătură și Clemens, duseră potirele pe malul celălalt într-o barcă; apoi Miller îl conduse pe Toke înapoi. Își găsiră culcuș peste noapte pe o piatră curată, fiindcă descărcările electrice arseseră și îndepărtaseră noroiul.

— Când va începe ploaia va trebui să ne băgăm sub piatră sugeră Clemens. Stătea întins pe spate ținându-și mâinile împreunate sub cap și privea la cerul înstelat. Datorită luminii emise de zeci de mii de stele cu mult mai mari decât Venus la apogeu și a filamentelor sclipitoare care șerpuiau printre norii ide gaz, cerul acesta nu semăna cu cel văzut de pe Pământ. Unii sori erau atât de strălucitori, încât puteau fi văzuți ca niște fantome chiar și la amiază.

— Pesemne că meteoritul a sfărâmat câteva potire din piatră de pe malul vestic, spuse Sam. S-a întrerupt circuitul! Dumnezeule, ce mare-o fi! Probabil că sunt conectate cel puțin douăzeci de milioane de pietre, dacă nu s-au greșit calculele.

— De-a lungul Fluviului vor izbucni conflicte sângeroase, gândi Lothar cu voce tare. Cei de pe malul vestic îi vor ataca pe cei de pe celălalt mal pentru a-și putea încărca potirele. Ce război are să fie! Pe valea Fluviului trăiesc cel puțin treizeci și cinci sau treizeci și șapte de miliarde de oameni. Toți se vor bate pe viață și pe moarte pentru hrană.

— Diztraczia e că dacă jumătate din ăztia zunt uciji și rămân pietre destule, tot dejeaba, interveni Joe Miller. Douăjpatru de ore mai târjiu, morzii vor fi iar în viază, zi o iau cu tozii de la înșeput.

— Nu-s convins, îl contrazise Sam. Cred că există o legătură între pietre și resuscitări. Dacă jumătate dintre pietre sunt scoase din funcțiune, înseamnă că pe linia Lazarus se înregistrează o scădere considerabilă a producției. Meteoritul acesta e un sabotor venit din cosmos.

— De la o vreme cred că lumea asta și resuscitarea noastră nu sunt opera unor ființe supranaturale, spuse von Richthofen. Ați auzit povestea gogonata care circulă de-a lungul Fluviului? Se spune că un om s-a trezit înainte de Ziua Resuscitării într-un loc tare ciudat. În jurul lui erau milioane de trupuri care pluteau prin aer: bărbați, femei și copii, cu toții goi și rași în cap, rotindu-se încet sub influența unei forțe necunoscute. Individul acesta, un englez pe nume Perkin, sau Burton, după spusele unora, a murit în jur de 1890. A scăpat de-acolo, dar a fost prins de două ființe — cu aspect uman — care l-au adormit la loc. Apoi s-a trezit, ca și noi, pe malurile Fluviului. Cei ce se ascund în spatele acestei afaceri nu-s infailibili. Au făcut o greșeală în cazul lui Burton. Omul a zărit ce se întâmplă înainte de Resuscitare, o fază intermediară între moartea noastră de pe Pământ și pregătirea pentru viața pe lumea asta. Sună fantastic, parc-ar fi o poveste cu final dorit. Ar mai fi și…

— Am auzit povestea, îl întrerupse Clemens. Se gândi să-i spună că văzuse chipul lui Burton prin lunetă cu câteva clipe înainte de a o zări pe Livy, dar durerea ce i-o trezi amintirea ei îl făcu să renunțe.

Se sculă în șezut, înjură și ridică amenințător pumnul către stele, apoi începu să lăcrimeze. Aflat în spatele lui, Joe Miller întinse mâna uriașă și-l bătu ușor pe umăr. Stânjenit de această situație, von Richthofen preferă să privească în altă parte.

— Abia aștept să ne umplem potirele, rupse el tăcerea. Aș da orice să trag un fum.

Clemens râse și-și șterse lacrimile.

— Nu plâng cu una cu două. Acum însă nu mă mai rușinez s-o fac. Trăim într-o lume tristă, în multe privințe la fel de tristă ca și Pământul nostru. Ne bucurăm totuși de trupul pe care l-am avut în tinerețe, nu trebuie să muncim pentru a ne câștiga hrana zilnică, am scăpat de grija facturilor neachitate, de teama că ne rămân femeile gravide, de bolile molipsitoare. Iar dacă suntem uciși, a doua zi ne sculăm întregi și bine dispuși, deși azvârliți la mii de mile distantă de locul morții. Nu seamănă cu cele propovăduite de preoți. Asta, în sine, nu mă surprinde. Poate că, pe undeva, e chiar mai bine așa. Cui i-ar plăcea să zboare mereu pe aripi aerodinamice instabile sau să stea toată ziua locului cântând prost la harpă sau să înalțe mereu osanale?

Lothar începu să râdă și spuse:

— Poți să-ntrebi pe orice sărăntoc indian sau chinez dacă nu-i merge cu mult mai bine decât în cealaltă lume. Numai noi, occidentalii răsfățați de soartă, am ajuns să bodogănim și să căutăm cauza și efectul în tot ce ne înconjoară. Mare lucru n-am știut despre funcționarea cosmosului nostru pământesc iar despre acesta aproape că n-avem habar. Important e că ne aflăm aici și poate vom descoperi cine și de ce ne-a adus în locul ăsta. Până una-alta, cât se mai găsesc femei frumoase și dornice de aventuri galante, țigări de foi, gumă de visat, vin și câte-o bătaie pe cinste, cui îi pasă? O să mă distrez în această vale a umbrelor sclipitoare până când bucuriile vieții îmi vor fi răpite din nou. Viii cu viile și plăcerile, morții cu cenușa și durerile.

După aceea rămaseră tăcuți o vreme și Clemens nu reuși să adoarmă decât cu puțin timp înainte de începerea ploii. Coborî să se adăpostească sub ciupercă până ce ploaia se potoli. Revenit pe piatră, tremură și se răsuci ore în șir de pe o parte pe alta, deși se învelise cu prosoape groase și mari. În zori, Miller îl scutură violent să se trezească. Grăbit, se dădu jos de pe piatră și se îndepărtă de ea. Cinci minute mai târziu, piatra scoase o flacără albăstruie de vreo zece metri înălțime și mugi ca un leu.

În aceeași clipă, toate pietrele de peste Fluviu începură să vuiască.

Clemens aruncă o privire spre Lothar.

— Cineva a întregit circuitul.

— Asta mă înfioară, îi răspunse Lothar. Cine-o fi acest cineval

Apoi tăcu, dar nici nu ajunseră bine pe malul celălalt, că pomi să sporovăiască și să râdă ca un oaspete la o petrecere mondenă. Prea multă veselie strică, socoti Clemens și spuse:

— Din câte țin minte, până acum n-au intervenit în nici un fel. De data asta se pare că protectorii noștri n-au avut încotro.

În următoarele cinci zile se străduiră să ducă corabia până pe mâl. Zăboviră încă două săptămâni s-o repare. Rămaseră de pază tot timpul, dar nu văzură pe nimeni apărând în zonă. După ce lansară corabia la apă fără catarge și pânze, vâsliră în joșii Fluviului, dar nu întâlniră nici țipenie de om.