Philip Farmer - Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

Sam Clemens nu-și reveni din șoc decât în dimineața următoare. Tot mergând călare pe valurile uriașe și deplasându-se pieziș pe ele, Dreyrugr ajunsese până în dreptul câmpiei, care era acoperită de ape înspumate, dar mult mai puțin adânci. Fusese azvârlită pe lângă dealuri și printr-o trecătoare îngustă, până la un canion nu prea mare de la poalele muntelui. Apoi, pe măsură ce nivelul apelor scăzuse, cu un bufnet, corabia se așezase pe pământ.

Încă stăpâniți de groază, membrii echipajului rămaseră întinși, ascultând vuietul furios al Fluviului și șuieratul vântului și cu ochii către cerul de culoarea metalului ce se răcește călire. Apoi șuieratul se potoli. Vântul care bătea înspre amonte se opri, făcând loc adierii blânde și bine cunoscute ce sufla spre vărsare.

Cei cinci supraviețuitori aflați pe punte începură să se agiți și să pună întrebări. Sam abia reuși să îngâne câteva cuvinte printre buzele paralizate. Bâlbâindu-se, le povesti despre strălucirea pe care o văzuse pe cer cu cincisprezece minute înainte de dezlănțuirea vântului. Undeva în vale, probabil la vreo mile depărtare, se prăbușise un meteorit uriaș. Curentul de aer stârnit de căldura produsă la trecerea corpului ceresc prin atmosferă, precum și dislocarea unei enorme mase de aer dăduseră naștere acelor valuri gigantice. Așa îngrozitoare cum li se păruseră, valurile acelea trebuie să fi arătat ca niște pitici în comparație cu cele stârnite în apropierea punctului de impact. Din fericire, Dreyrugr se aflase la periferia zonei în care se dezlănțuise furia.

— Când ne-a izbit, încetase să mai fie turbată și devenise de-a dreptul ghidușă.

Câțiva dintre nordici se ridicară șovăitori în picioare și pășiră precauți. Unii scoaseră capetele prin gura tambuchiului. După ce fusese aruncat încolo și încoace pe punte, Bloodaxe avea dureri cumplite, dar reuși să răcnească:

— Toată lumea să treacă sub punte! Vom mai avea parte de aluri, greu de spus câte, dar vor fi mai grozave decât cel ce e-a aruncat aici!

Exprimând situația în termeni moderați, Sam nu-l prea înghițea pe Bloodaxe, însă trebuia să-i recunoască priceperea când era vorba de năravurile apei. El, unul, își închipuise că primele valuri fuseseră și ultimele,

Membrii echipajului rămaseră în magazia de sub punte, fie-are căutându-și un locșor și ceva de care, la o adică, să se gate și așteptarea lor nu dură mult. Pământul vui și se cutremură, apoi Fluviul se năpusti în trecătoare cu un șuierat, urmat e un urlet puternic. Luată pe sus de puhoi, Dreyrugr se balansa și, în același timp, se răsuci în loc. Sam îngheță. Era convins că dacă asta s-ar fi întâmplat ziua în amiaza mare, atât el cât și ceilalți ar fi arătat ca niște cadavre cu pielea albăstrui-cenușie.

Corabia porni pe val, frecându-se când și când de pereții canionului. Sam era gata să bage mâna în foc că, purtată de șuvoi, corabia Dreyrugr ajunsese la nivelul stâncilor care formau canionul, aflându-se pe punctul de a trece dincolo, însă ea se prăbuși brusc. Părea să se scufunde cu repeziciune, fiindcă apele scurgeau prin trecătoare la fel de iute precum intraseră. Se auzi o izbitură, urmată de respirația precipitată a bărbaților și femeilor, de gemete, de sunetul picăturilor de apă și urletul tot mai stins al fluviului care se retrăgea.

Însă chinurile lor nu se încheiaseră. Erau siliți să mai aștepte tremurând de groază până când uriașa masă de apă se va rostogoli înapoi pentru a umple din nou spațiul din care fusese dislocată de sutele de tone ale meteoritului încins la roșu. Cu toate că noaptea era mult mai călduroasă decât de obicei, tremurau de parcă ar fi fost cufundați în apă înghețată. Si, pentru prima oară după cei douăzeci de ani petrecuți pe planeta asta nu avură parte de ploaie în cursul nopții.

Apele năvăliră din nou, însă, înainte de asta, simțiră pământul cutremurându-se și gemând. Se auzi un muget și un sfârâit de nedescris, iar corabia se ridică din nou, răsucindu-se izbindu-se de zidurile canionului, apoi se prăbuși brusc. De astă dată vasul nu lovi prea violent solul, iar Sam puse totul pe seama stratului gros de mâl care acoperea pământul

— Nu cred în miracole, dar tocmai am trăit unul, spuse Sam în șoaptă. Nu-mi vine să cred că mai suntem în viață.

Joe Miller, care-și revenise mai repede decât restul oamenilor de la bord, plecă într-o recunoaștere care dură jumătate de oră. Se întoarse cărând în brațe trupul unui bărbat care nu mai ea nimic pe el. Omul era viu. Avea părul blond mânjit de noroi, un chip care părea frumos și ochi albaștri bătând înspre cenușiu. Îi spuse lui Clemens ceva în germană și, după ce-l întinseră pe punte, se strădui chiar să și zâmbească.

— L-am găzit într-un planor, îi lămuri Joe. Adică, între zvărâmăturile lui. Mai zunt o mulzime de morzi pe lângă canion. Cu el șe fașem?

— Ei asta-i, ți-l faci prieten, mormăi Clemens. Ai lui au dispărut; în zona asta n-a mai rămas nimeni în viață.

Se cutremură. Își reaminti cu durere imaginea lui Livy: aruncată pe punte ca un dar făcut în răspăr, cu părul umed lipit de partea zdrobită a țestei și țintuindu-l rece cu singurul ochi rămas întreg. Îi veni să plângă, dar nu reuși să-și stoarcă măcar o lacrimă și asta îl liniști. Tristețea l-ar fi distrus. Mai târziu când va putea să se țină pe picioare, își va găsi timp să jelească. Și totul fusese atât de aproape…

Bărbatul blond se ridică în șezut. Tremurând din tot corpul, spuse într-o engleză britanică impecabilă:

— Mi-e frig.

Miller cobori sub punte și aduse pește uscat, pâine din ghindă, muguri de bambus și brânză. Vikingii țineau la păstrare alimente pentru perioadele în care s-ar fi aflat în zone ostile, care li s-ar fi interzis să-și utilizeze potirele.

— Proztul ăla de Bloodacze încă mai trăiezte, spuse Miller. Are câteva coazte rupte zi e plin de vânătăi zi răni. Da’ gura-i merze ca-nainte. La se altșeva te pozi aztepta?

Clemens începu să plângă. Joe Miller îl imită și-și suflă nasul zgomotos.

— Gata, anunță el, acum mă zimt mult mai bine. Nișiodată n-am fozt atât de zberiat ca acum. Când am văzut atâta apă, de parcă tozi mamuzii se năbustiserâ spre noi, m-am gândit: Z-a terminat cu tine, Joe. Adio, Zam. Mâine-o ză te trezezti pe malul Fluviului într-un alt corp, dar pe Zam n-o să-l mai vezi în veși. Aza mă temeam că ze va întâmpla. Doamne, șe zberiat am fozt!

Tânărul necunoscut se prezentă. Se numea Lothar von Richthofen, pilot de planoare, căpitan în Forțele Aeriene ale Maiestății Sale Imperiale, Împăratul Alfred întâiul al Noii Prusii.

În cursul ultimelor zece mii de mile parcurse am trecut pe lângă vreo sută de Noi Prusii, se miră Clemens. Fiecare era atât de mică încât, dac-ai fi stat în mijlocul uneia dintre ele și-ai fi aruncat o piatră mai cu nădejde, sigur ai fi nimerit în centrul alteia. Trebuie să-ți spun că nici una dintre ele n-a fost bătăioasă ca țara ta. Toate ne-au îngăduit coborârea la mal și folosirea pietrelor pentru a ne încărca potirele, mai ales după ce le-am arătat ce-aveam de oferit în schimb.

— Ați făcut negoț?

— Sigur. Numai că n-am comercializat mărfuri, fiindcă toate navele comerciale de pe vechiul Pământ luate la un loc n-ar putea transporta bunuri cu ajutorul cărora să parcurgă o porțiune din Fluviu. Am vândut idei. De exemplu, le-am arătat cum să producă mese de biliard și fixativ dezodorizant din gelatină de pește.