Philip Farmer: Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

Deodată, Clemens mormăi nemulțumit și rămase cu luneta fixată asupra chipului unui bărbat. De la distanța aceea și din cauză că instrumentul nu mărea imaginea cine știe ce, nu reuși să-i vadă clar trăsăturile. Dar umerii largi și fața măslinie aveau un aer familiar. Unde mai văzuse acel chip?

Apoi se lămuri brusc. Omul semăna izbitor de mult cu Sir Richard Burton, explorator englez, pe care-l văzuse pe Pământ în câteva fotografii. Oricum, trăsăturile celui pe care-l vedea acum aminteau de marele călător. Când corabia se mai îndepărtă, făcând imaginea neclară, Clemens oftă și mută ochiul lunetei către alte chipuri. Nu va cunoaște niciodată adevărata identitate a acelui bărbat.

Ar fi dorit să debarce pentru a sta de vorbă cu el, să afle dacă era cu adevărat Burton. Deși în cei douăzeci de ani petrecuți pe planeta-fluviu văzuse milioane de chipuri, Clemens încă nu întâlnise vreo persoană pe care s-o fi cunoscut pe Pământ, Nu-l cunoștea personal pe Burton, dar era sigur că acesta auzise de el. Omul acesta — dacă era chiar Burton — ar constitui o legătură, fie ea cât de firavă, cu Pământul pierdut.

Curând, în ochiul rotund al lunetei apăru o siluetă depărtată și neclară și, incapabil să-și creadă ochilor, Clemens exclamă uimit:

— Livy! Of, Doamne! Livy!

Nu încăpea nici o îndoială. Deși trăsăturile nu se distingeau claritate, ele evidențiau un adevăr copleșitor, imposibil de negat. Capul, pieptănătura, statura și mersul inconfundabil (unic precum o amprentă digitală) dovedeau fără tăgadă că o avea în fața ochilor pe soția lui pământeană.

— Livy! scânci el. Corabia se înclină când făcu o voltă în vânt și o pierdu din ochi. Cu mișcări febrile, răsuci luneta în toate părțile, doar-doar o va regăsi. Cu ochii ieșiți din orbite, începu să bată cu piciorul în punte și să răcnească: Bloodaxe! Bloodaxe! Vino sus! Grăbește-te!

Se întoarse către timonier și-i strigă să cârmească pentru a îndrepta corabia spre mal. La început, Grimolfsson se arătă surprins de agitația lui Clemens. Apoi îl privi printre gene, clătinând din cap în semn de refuz și-și întări gestul cu un mârâit: nu.

– Îți ordon! urlă Clemens cu o voce stridentă, uitând că timonierul nu pricepea englezește. Soția mea-i acolo! Livy! Frumoasa mea Livy, așa cum era la douăzeci și cinci de ani! Revenită din morți!

În spatele lui se auzi un huruit puternic, de aceea se răsuci fulgerător și zări un cap cu păr blond și cu o ureche retezată apărând la nivelul punții. Apoi văzu umerii impunători, pieptul masiv, bicepșii uriași și, în cele din urmă, picioarele musculoase ca niște piloni: Erik Bloodaxe urcase pe punte. Purta un prosop pepit, negru cu verde, o centură lată de care stăteau agățate câteva cuțite cu lama din cuarț și un cobur pentru secure. Aceasta era făcută din oțel, având lama lată și mânerul din lemn de stejar. După câte știa Clemens, securea era un unicat pe această planetă, unde piatra și lemnul constituiau singurele materiale pentru confecționarea de arme.

Bloodaxe măsură fluviul din ochi și se încruntă. Apoi se uită la Clemens și-l întrebă:

— Ce-ai pățit, sma-skitligrl Când ai țipat ca mireasa lui Thor în noaptea nunții m-ai făcut să greșesc lovitura de tac. Am pierdut o țigară de foi în fața lui Toki Njalsson. Își scoase securea din cobur și o învârti deasupra capului. Oțelul albăstrui reflectă razele de soare. Ai face bine să găsești un motiv convingător ca să te iert că m-ai deranjat. Mulți au pierit de mâna mea pentru vini mai mărunte.

Deși chipul bronzat nu-l dădu de gol, Clemens păli, dar nu fiindcă se temea de amenințarea lui Erik. Simțindu-și părul fluturând în vânt, rămase cu privirea ațintită la Erik, iar fixitatea ochilor și profilul acvilin îl făcură să semene cu un șoim.

— Du-te dracului cu securea ta cu tot! strigă el. Am văzut-o pe nevastă-mea, Livy, pe malul drept! Vreau… Îți cer să mă duci să fiu iar alături de ea! Of, Doamne, după atâția ani căutări zadarnice! N-o să-ți ia decât un minut! N-ai dreptul să mă refuzi; nu poți fi atât de inuman!

Securea sclipi și șuieră prin aer. Nordicul rânji.

— Ce-atâta tevatură pentru o femeie? Ce, ea nu-ți convine spuse el și făcu un gest către o femeie scundă și negricioasă care stătea lângă platforma lansatorului de rachete.

Lui Clemens îi pieri tot sângele din obraji.

— Temah e fată bună, admise el. Țin mult la ea! Dar nu e Livy!

— Ajunge cu prostiile, spuse Bloodaxe. Crezi că am dat în mintea copiilor ca tine? Dacă trag la mal, o să fim prinși între forțele de uscat și cele de pe Fluviu și-or să ne facă fărâme, ca grânele puse-n moara lui Freyr. Mai bine uit-o.

Asemenea unui șoim, Clemens scoase un țipăt și, vânturând brațe, se repezi la viking. Erik îl lovi cu latul securii în cap și-l doborî pe punte. Vreme de câteva secunde, Clemens rămase tins cu ochii larg deschiși, privind direct spre soare. Sângele șiroia pe față. Apoi se ridică în patru labe și începu să verse. Grăbit, Erik dădu o poruncă. Temah, care privea temătoare coada ochiului la Erik, coborî în Fluviu o găleată legată cu o frânghie. Azvârli apă asupra lui Clemens care se așeză în șezut, apoi se ridică nesigur în picioare. Temah mai scoase o găleată cu apă și spălă puntea de sânge.

Clemens rânji către Erik. Acesta pufni în râs și spuse:

— Prăpădit și laș ce ești, te-am lăsat prea mult slobod la gură! Acum ai aflat ce pățesc aceia care-i vorbesc lui Erik Bloodaxe ca unui sclav. Să te socotești norocos că nu te-am ucis. Clemens îi întoarse spatele lui Erik, pomi împleticindu-se către copastie și începu să o escaladeze.

— Livy!

Lăsând să-i scape o înjurătură, Bloodaxe se repezi după el îl apucă de mijloc și-l târî înapoi. Apoi îi dădu brânci lui Clemens cu atâta forță, încât acesta se întinse iarăși cât era de lung pe punte.

Doar n-o să mă părăsești tocmai acum! Se răsti Erik. Am nevoie de tine să-mi găsești mina de fier!

— Dar nu-i nici…, începu Clemens, apoi amuți. Dacă nordicul ar afla că habar n-are unde-ar putea fi mina aceea, l-ar ucide fără să mai stea mult pe gânduri.

— Pe de altă parte, continuă Erik bine dispus, după ce găsim fierul, poate am nevoie de tine să ne îndrumi spre Turnul Polar, deși cred c-am ajunge acolo urmând chiar cursul Fluviului. Dar ai multe cunoștințe care-mi fac trebuință. În plus, m-aș sluji de prietenul tău, uriașul Joe Miller.

— Joe! spuse Clemens cu voce răgușită și încercă să se ridice. Joe Miller! Unde-i Joe? O să te omoare!

Securea îi șuieră pe deasupra capului.

— Nu cumva să-i povestești lui Joe ce s-a întâmplat, m-auzi? Jur pe găvanul orb al lui Odin că o să pun mâna pe tine și te omor înainte ca el să aibă vreme să mă atingă. Ai priceput?

Din nou în picioare, Clemens se legănă nesigur. Apoi strigă și mai tare:

— Joe! Joe Miller!

De sub puntea de dunetă răsună un mormăit. Era atât de apăsat, încât membrii echipajului simțiră fiori reci pe șira spinării, cu toate că mai auziseră sunetul acela de-o mie de ori.

Sub greutatea lui Joe, scara rezistentă din lemn de bambus scârțâi atât de tare, încât acoperi toate celelalte zgomote: cântecul vântului, fluturarea velaturii membranoase, scrâșnetul lemnului la îmbinări, strigătele echipajului, bolboroseala apei produsă de înaintarea corăbiei.

Capul care apăru deasupra nivelului punții era și mai înspăimântător decât vocea inuman de groasă: mare cât un butoi de e, numai linii drepte și arcuite abrupt, ca o platoșă cu contraforți din os acoperită de pielea rozalie. Ochii mici, de un astru intens, stăteau la pândă în găvanele osoase. Nasul nu potrivea cu restul trăsăturilor, fiindcă ar fi trebuit să fie plat cu nări larg desfăcute. Arăta mai curând ca o imitație comică monstruoasă a nasului uman, amintind de botul maimuțelor fac lumea să se strâmbe de râs. Buza superioară, lungă și umbrită de nas, semăna cu cea a unui cimpanzeu sau a unui irlandez ridiculizat în benzi desenate. Amândouă buzele îi erau subțiri și răsfrânte, împinse înainte de fălcile butucănoase.