Philip Farmer - Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

Avea umerii atât de solizi, încât ai lui Erik Bloodaxe arătau ca niște caricaturi. Când mergea, își împingea în față burdihanul uriaș, rotund ca un balon, care încerca să se desprindă de trup. Din cauza torsului lung, picioarele și brațele lui păreau disproporționat de scurte. Sam Clemens abia de ajungea cu bărbia la împreunarea dintre coapse și corp, iar brațele, atunci când erau întinse în față, îl puteau ține suspendat în aer pe Clemens, așa cum se întâmplase de atâtea ori, chiar și o oră fără clintească sau să tremure.

Nu purta îmbrăcăminte și nici nu avea nevoie de așa ceva, fiindcă decența, atâta cât avea, o deprinsese de la homo sapiens care era cam certat cu ea. Părul de culoare roșu-ruginiu, mai des decât la om, dar mai rar decât la cimpanzeu, forma o blană care acum era năclăită de sudoare. Pielea îi era roz-închis, aducând cu aceea a unui nordic blond.

Își trecu palma de mărimea unei enciclopedii voluminoase prin părul ondulat, care-i pornea la vreo doi centimetri deasupra ochilor și-i atârna pe spate. Căscă arătându-și dinții uriași, asemănători cu cei umani.

— Dormeam, mugi el, zi mă vizam pe Pământ, printre klravulzitmengbhabafving — șeea șe voi numizi mamuzi. Șe zile frumoaze am mai trăit acolo.

Pomi înainte târșâindu-și picioarele, apoi se opri brusc:

— Zam! Șe z-a-ntâmplat? Zângerezi! Zi-a fozt rău?

Erik Bloodaxe se dădu înapoi din calea titantropului, strigând în același timp după gărzi.

— Prietenul tău a luat-o razna! I s-a părut c-a văzut-o nevastă-sa — asta se-ntâmplă pentru a mia oară — și m-a atacat fiindcă am refuzat să-l duc la mal. Joe, pe boașele lui Tyr! Doar de câte ori i s-a năzărit c-o vede pe femeia aia, de câte ori am oprit ca să descopere că era vorba de-o muiere care doar semăna puțin cu Livy a lui! De data asta am zis nu! Chiar dacă era ea, tot nu m-aș fi răzgândit! Doar n-o să ne băgăm singuri în gura lupului!

Erik se încorda, ținându-și securea pregătită sa-l izbească pe uriaș. De pe puntea de mijloc a corăbiei se auziră strigăte și pe scară apăru ui goană un bărbat roșcovan purtând în mână o secure din cremene. Timonierul îi făcu semn să plece. Văzându-l pe Joe Miller atât de pornit, roșcovanul se retrase fără a mai sta pe gânduri.

– Șe zpui, Zam? întrebă Miller. Ză-l fac bucăzi?

Clemens își prinse capul între mâini și spuse:

— Nu. Cred că are dreptate. Nu sunt sigur că am văzut-o chiar pe Livy. Pesemne era vreo gospodină, o nemțoaică. Habar n-am! Apoi gemu. Nu știu! Poate era chiar ea!

De pe puntea de mijloc se auziră țiuiturile cornurilor făcut din os de pește și răpăitul unei tobe.

— Să lăsăm asta, Joe, interveni Clemens, măcar până trecem de strâmtoare. Dacă vrem să rămânem în viață trebuie să luptăm alături de el. Poate altă dată…

— Zam, mereu zpui altă dată, dar data azta văd că-i tari departe. De șe?

— Dacă nu pricepi nici măcar atâta lucru înseamnă că ești prost cum te arată și chipul! se răsti Clemens la el.

În ochii lui Joe străluciră câteva lacrimi și obrajii umfla se umeziră.

— De viecare dată când te zperii, zpui că-z prozt, remarcă el. De șe te răzbuni pe mine? De șe nu zari la șei care bagă zpaima-n tine? La Bloodacze de șe nu zari?

— Iartă-mă, Joe, spuse Clemens. Gura pruncilor și-a oamenilor-maimuță adevăr grăiește… Dacă mă gândesc mai bine, nu ești prost, ci tare deștept. Las-o moartă, Joe. Îmi pare rău.

Bloodaxe se înfoie spre ei, având însă grijă să nu se apropie prea mult de Joe. Rânji și-și învârti securea prin aer.

— Curând fierul va da de fier! Apoi, printre hohote de râs, urmă: Dar ce-atâta vorbă? Deocamdată se va bate piatra împotriva lemnului, în afară de securea mea din stele, nu? Ce importanță mai are? M-am săturat de ultimele șase luni de pace. Vreau să aud strigăte de luptă, șuierat de săgeți, bufnetul oțelul meu ascuțit mușcând din carnea vrăjmașilor, vreau să văd sângele țâșnind. Ard de nerăbdare ca un armăsar ținut în padoc și care a simțit în nări miros de iapă în călduri; sunt în stare să mă-mpreunez cu moartea.

— Vorbe! spuse Joe Miller. În felul tău, ejti la fel de rău ca zi Zam. Tremuri de zpaimă, dar te-mbezi cu vorbe goale.

— Nu-ți înțeleg vorbirea beteagă, spuse Bloodaxe, Maimuțele n-ar trebui să-ndrăznească a folosi limba omului.

— Ba mă-nzeleji foarte bine, îl tempera Joe.

— Joe, ține-ți gura, îl rugă Clemens. Privi în susul Fluviului. La două mile depărtare, câmpiile de pe ambele maluri se îngustau, strivite de munții care se strângeau, formând un defileu lat de numai un sfert de milă. Apa clocotea la baza stâncilor înalte de aproape o mie de metri. Pe piscurile din ambele părți ale defileului sclipeau obiecte care de jos nu puteau fi identificate.

La jumătate de milă depărtare de strâmtoare, vreo treizeci de galere se așezaseră în trei semicercuri. Ajutate de curentul puternic și iute și de cele șaizeci de vâsle fiecare, se îndreptau în viteză către cele trei corăbii nepoftite. Clemens se uită la ele prin lunetă, apoi spuse:

— Fiecare are la bord patruzeci de luptători și două lansatoare de rachete. Ne-au prins în capcană. Iar rachetele noastre au stat nefolosite atâta vreme, că praful de pușcă s-a cristalizat mai mult ca sigur. Or să explodeze în tuburi și o să zburăm pân’ la cer și mai departe. Dar ce-or fi chestiile acelea de pe vârful stâncilor? Aparate pentru aruncarea focului grecesc?

Un supus aduse armura regală pentru Bloodaxe: un coif făcut din trei straturi suprapuse de piele, având aripioare și apărătoare pentru nas, platoșă, pantaloni și scut, toate din piele. Un altul îi înmâna un mănunchi de sulițe confecționate din lemn de tisă, având vârfuri din cremene.

Femeile care se ocupau de rachete așezară un proiectil în tubul de lansare care putea fi rotit. Racheta avea aproape doi metri lungime, mai puțin aripioarele de ghidaj, făcute din lemn de bambus, și arăta exact ca o tiribombă de 4 Iulie. Focosul conținea zece kilograme de praf negru de pușcă-în care se aflau fragmente minuscule de piatră, care în momentul exploziei deveneau șrapnele.

Făcând puntea să scârțâie sub greutatea lui de patru sute de kilograme, Joe Miller coborî sub punte să-si ia armura și armele. Clemens își puse un coif și-și atârnă un scut pe umăr dar refuză să folosească platoșa. Teama de înec din cauza armurii grele în cazul căderii în Fluviu era mai mare decât aceea de a fi rănit.

Clemens mulțumi zeilor, dacă exista vreunul, că avusese norocul de a se împrieteni cu Joe Miller. Acum erau frați sânge — in ciuda faptului că leșinase în timpul ceremoniei care le cerea amândurora să-și amestece sângele și să se supună unor reguli chiar mai dureroase și respingătoare. Miller trebuia să-l apere pe Clemens cu propria-i viață, iar Clemens trebuia să cedeze la fel. Până acum, titantropul dusese tot greul in lupte. Oricum făcea cel puțin cât doi luptători de rând.

Bloodaxe nu-l suferea pe Miller din invidie. Se credea cel mai destoinic luptător din lume, deși era conștient că Miller putea învinge fără nici un efort, ca și cum ar fi alungat un câine și acela prăpădit.

Erik Bloodaxe dădu ordine de luptă, care fură transmise către celelalte două corăbii prin reflectarea luminii soarelui ajutorul unor oglinzi din obsidian. Corăbiile vor rămâne cu pânzele ridicate și vor încerca să treacă printre galioane. Manevra avea să se dovedească dificilă, deoarece corăbiile erau nevoi să-și schimbe direcția de marș pentru a evita pintenarea, pierzând astfel vântul prielnic. În același timp, fiecare corabie ava și fie supusă unui tir din trei părți.