Philip Farmer - Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

Echipajul, învățat să vadă câmpiile înțesate de bărbați și femei, trăi un sentiment de neliniște. Tăcerea devenise supărătoare. În lumea aceasta, în afară de peștii din Fluviu și de râmele din sol, nu existau animale, însă oamenii animau peisajul.

— Curând vor apărea și hienele, îi spuse Clemens lui Bloodaxe. Fierul acela e mai prețios decât a fost vreodată aurul pe Pământ. Vrei bătălii? O să ai parte de atâtea, de-o să-ți iasă și-pe nas.

Rotindu-și securea, nordicul se strâmbă de durerea pe care o simțea în regiunea coastelor.

— Să vină! Vor afla că luptă pentru a aduce bucurie în inimile frumoaselor Valkirii!

— Vorbe! îl contră Joe Miller. Sam zâmbi, dar se furișă în spatele titantropului. Bloodaxe se temea doar de o singură ființă pe lume, dar se putea întâmpla să-și piardă mințile, și așa puține și să sară la bătaie. Se stăpâni, fiindcă avea nevoie de Miller, care valora cât douăzeci de războinici de-ai lui.

Vreme de două zile, corabia naviga doar pe lumină. Noaptea, la timonă rămânea un singur om, iar ceilalți dormeau. În cea de-a treia zi, pe înserat, titantropul, Clemens și von Richthofen stăteau pe puntea prova fumând și sorbind whisky, oferit de potirele lor la ultima escală.

— De ce-i spuneți Joe Miller? întrebă Lothar.

— Dac-ar fi să-i pronunți numele adevărat ți-ai rupe limba, fiindcă-i mai lung decât orice termen tehnic inventat vreodată de-un filozof german, îi explică Sam. N-am fost în stare să-l rostesc nici prima dată, nici de atunci încoace. După ce-a învățat engleză cât să-mi poată spune o glumă — și te asigur că era tare nerăbdător s-o facă — am hotărât să-i zic Joe Miller. Mi-a relatat una atât de prăfuită, că nici nu-mi venea să cred. Știam că e cunoscută de multă vreme; prima dată am ascultat-o, într-o formă puțin diferită, în Hannibal, Missouri, pe când eram copil. Si spre dezgustul meu, o ascultam la bătrânețe pentru a suta oară. Dar în nici un caz nu m-am așteptat s-o aud spusă de cineva care a murit cu o sută de mii sau chiar un milion de ani înainte ca eu să mă nasc!

— Dar cum sună?

— Păi, cică era odată un vânător care urmărise ziua-ntreagă o căprioară rănită. A sosit și noaptea care a adus cu ea o furtună grozavă. Văzând licărirea unui foc, vânătorul s-a oprit în fața unei peșteri. L-a întrebat pe vraciul bătrân care trăia acolo dacă îi îngăduie să rămână peste noapte. Și vraciul i-a răspuns: „Sigur, dar stăm cam îngrămădiți. Va trebui să dormi cu fiică-mea.” Să-ți spun mai departe?

— Zam n-a râz atunși, mormăi Joe. Uneori îmi vine-a crede că zi-a pierdut zimzul umorului.

Plin de afecțiune, Clemens îl trase pe Joe de nasul în formă de proiectil și spuse:

— Uneori uni vine-a crede că nu grezezti. În realitate sunt cel mai mare umorist din lume fiindcă mă macină tristeți nesfârșite. Râsul își trage seva din durere.

O vreme, pufăi din țigara de foi și rămase cu ochii spre mal. Înainte de apusul soarelui, corabia intrase într-un ținut unde căldura degajată de meteorit fusese cumplită. În afară de câțiva arbori de fier, restul copacilor fuseseră mistuiți într-o mare de flăcări. Arborii de fier își pierduseră frunzele în acel nimicitor incendiu și până și coaja lor extrem de rezistentă arsese, iar lemnul, mai rezistent decât granitul, se carbonizase. De asemenea, explozia îi înclinase sau îi trântise pe unii la pământ, retezându-i de la nivelul solului. Potirele de piatră se înnegriseră și nu mai stăteau vertical, dar nu se deformaseră deloc.

— Lothar, vorbi el într-un târziu, cred că a venit momentul să afli de ce am pornit în căutarea asta. Joe ți-o poate spune în felul lui; eu vreau să-ți explic ce nu înțelegi. E o situație ciudată, dar cu nimic mai stranie decât tot ce s-a-ntâmplat de când ne-am trezit cu toții din morți.

— Mi-e zete, îl întrerupse Joe. Vreau mai întâi o gură de apă.

Își concentra ochii albaștri-închis, adumbriți de găvanele osoase, asupra cupei adânci. Privi cu o asemenea intensitate, de parcă ar fi încercat să reînvie scenele pe care urma să le descrie. Articulând unele consoane mai puternic decât pe altele, conferindu-i limbii pe care o vorbea o sonoritate gâlgâitoare dar, în același timp, comică prin sâsâit, cu glasul gutural care creștea, devenind răsunător și profund ca acela auzit din adâncul oracolului de la Delphi, Joe începu să depene povestea Turnului Cețurilor:

— M-am trezit undeva pe malul Fluviului, gol puzcă aza cum sunt zi acum. Mă aflam într-un loc cu mult la nord fază de pozizia noaztră de azi, fiindcă era mai frig zi lumina nu avea ztrălușirea de aiși. N-am văjut niși un om, numai noi… ăă, ti-tantropii, după cum ne numezte Zam. Aveam potire, dar mai mari decât ale voaztre, aza ca ăzta. Zi nu primeam bere zi vizkey. Nu ztiani șe-i așela alcool, fiindcă nu apărea în potirele noaztre. Beam apă din Fluviu.

Am crejut că zuntem în locul unde merji când mori, adică zeii ne dăduseră locul așela zi tot șe ne trebuia. Eram fericizi, ne împerecheam, mâneam, dormeam zi luptam cu duzmanii. Zi-az fi fozt fericit zi-acum dacă n-ar fi apărut baborul.

— Vrea să zică vapor, interveni Sam.

— Aza am zbuz zi eu. Babor. Zam, nu mă mai întrerube. Zi-aza m-ai întristat zbunându-mi că nu ezistă zei. Păi eu i-am văjut.

— Ai văzut zeii! întrebă Lothar.

— Nu togmai. Am văzut unde trăieze. Le-am văjut nava.

Von Richthofen deveni curios:

— Poftim? Despre ce vorbești.tu acolo? Clemens îi făcu un semn cu țigara de foi.

— Mai încolo. Lasă-l să vorbească. Dacă-l întrerupem prea des, începe să le-ncurce.

— Acolo de unde vin eu nimeni nu ze bagă-n vorba altuia. Dac-o fașe, se aleje c-un pumn în bot.

— De-aceea ai tu nasul atât de mare, Joe. Si te durea rău?’

Joe Miller își mângâie podoaba.

— Altul n-am, zi zunt mândru cu el. În partea azta a văii n-am văjut vreun pigbeu cu azemenea nas. Acolo de unde vin leu, nazu-i un zemn al mărimii… cum îi zbuneți voi, Zam?

Sam se înecă și-și scoase țigara din gură.

— Joe, parcă ne povesteai despre navă.

— Aza. Ba nu. Nu-i adevărat. Încă nu azunzezem acolo. Dar cum vă zbuneam, într-o ji ztăteam lunjit pe mal zi mă uitam la hârzoana peztilor. Mă bătea gândul ză mă ridic zi ză-mi fac un crlig ză prind zi eu câziva. Zi deodată aud un mujet. Zi șe ză veji, de după cotul Fluviului a apărut un monztru îngrojitor. M-am zberiat rău. Am zărit în zuz. Tocmai voiam ză fug, dar am văjut oameni călare pe el. Arătau ca oamenii, dar când monztrul z-a apropiat, am văjut că erau niște piticozi azili zi plini de zcabie zi n-aveau niși unul naz. I-az fi putut bate măr pe tozi cu o zingură mână, numai că ei călăreau monztrul așela numit Zarpele de Fluviu de parcă erau albine pe blana urzului. Aza că…

Ascultând din nou povestea, Clemens retrăi sentimentele pe care le avusese și prima oară. Se simțea apropiat de ființa aceasta de la începuturile umanității. Cu toate că pronunța bolovănos, sâsâind, bâlbâindu-se și găsindu-și cu greu cuvintele, exprimarea Titanului îl impresiona. Clemens intui panica maimuței, uimirea și dorința aproape copleșitoare de a o rupe la goană. Mai încercă și celălalt îndemn interior, curiozitatea, cărei o înălțase la rangul de rudă apropiată a omului, dacă nu chiar de egal al lui. Dincolo de fruntea boltită palpita acea materiei cenușie care nu se mulțumea să existe pur și simplu, ci simțeai nevoia de a se hrăni cu forme și lucruri necunoscute, cu modele încă nevăzute.