Philip Farmer - Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

— Ne-am obrit de două ori ză mâncăm zi ză dormim, spuse el. Togmai când credeam că ne-am butea târî bână terminăm mâncarea, am văjut o pată în faza ochilor. Nu era o lumină. Doar o îndulșire a întunericului.

Ieșiseră din peșteră, în aerul de pe partea cealaltă a muntelui. La câteva sute de metri sub ei se vedea o mare de nori. poarele se ascunsese dincolo de munți, însă cerul încă nu se întunecase. Brâna îngustă continua și, însângerându-și mâinile și picioarele, au coborât târâș, fiindcă poteca se îngustase din cale-afară.

Tremurând din toate mădularele, apucau fiecare colț de stâncă. Un om a alunecat și, în cădere, s-a agățat de un altul. Urlând, amândoi au dispărut printre nori.

Aerul se încălzise.

— Fluviul ceda din căldura acumulată, explică Sam Clemens. Nu numai că izvorăște la pol, dar se și varsă acolo după ce a preluat căldură în călătoria lui întortocheată de-a lungul și de-a latul planetei. Aerul de la polul nord e rece, dar nici nu se compară cu cel de pe Pământ. Asta-i pură speculație, bineînțeles.

Au ajuns la o altă brână pe care puteau sta în picioare cu fața la stâncă, înaintând în lateral, ca niște crabi. Drumul înconjura muntele. Joe s-a oprit brusc. Valea îngustă se lărgise, făcând loc unei câmpii. De jos a auzit zgomotul valurilor lovindu-se de stânci.

Prin lumina difuză, Joe a zărit munții ce înconjurau marea de la polul nord. Apele acoperite de nori alcătuiau o suprafață cu diametrul de șaizeci de mile. Pe țărmul opus, norii erau mai deși. Atunci nu fusese în stare să-și explice fenomenul, dar Sam îi explicase că norii ascundeau gura Fluviului, unde apele mai calde intrau în contact cu aerul rece.

Joe a mai făcut câțiva pași, urmând curbura brânei.

Si atunci a văzut un cilindru din metal în calea lui.

Arăta atât de straniu încât, vreme de o clipă, nu a priceput ce era. Apăruse pe neașteptate. Apoi a căpătat contururi familiare și și-a dat seama că era un potir pierdut de vreun om care trecuse pe poteca aceea periculoasă înaintea lui. Un pelerin necunoscut care supraviețuise acelorași primejdii. Până în acel loc. Pusese potirul jos să mănânce. Capacul fiind dat în lături, Joe a văzut înăuntru resturi putrezite și urât mirositoare de pește și pâine mucegăită. Omul purtase potirul sperând pesemne să dea peste vreo piatră și să-l reîncarce.

Pățise el ceva. N-ar fi lăsat potirul acolo decât dacă ar fi fost ucis ori s-ar fi speriat atât de tare, încât uitase de el.

Gândul i-a înghețat lui Joe sângele în vine.

A trecut de ieșitura care apăruse într-un loc unde brâna ocolea o stâncă din granit. Pentru o clipă a pierdut marea din ochi.

A depășit stânca și a scos un țipăt

Oamenii l-au strigat, vrând să știe ce-l tulburase atât.

Nu le-a putut spune, fiindcă uimirea îl făcuse să uite limbajul abia deprins, și le-a vorbit în limba lui natală.

Norii din mijlocul mării se sparseră doar în câteva secunde. Dintre ei a răsărit vârful unei construcții. Era cilindrică, de culoare cenușie, aducând cu un potir gigantic.

Ceața se risipea și se forma la loc în jurul lui, când dezvăluindu-l când ascunzându-l.

Undeva, în munții care înconjurau marea polară, exista o spărtură. Soarele se afla exact în dreptul ei. O rază de lumină a străpuns această deschizătură și a căzut pe partea de sus a turnului.

Joe și-a mijit ochii și a încercat să vadă prin răsfrângerea orbitoare.

Exact deasupra turnului a apărut ceva rotund pe cale de a ateriza. Ca un ou, alb, datorită căruia strălucea atât de în lumina soarelui.

În următoarea clipă, când soarele a dispărut din dreptul spărturii, strălucirea s-a stins. Turnul și obiectul de deasupra lui s-au mistuit în ceață și beznă. Exclamând la vederea obiectului zburător, Joe a făcut un pas înapoi. S-a împiedicat de potirul rămas de la pelerin.

A vânturat din brațe să-și recapete echilibrul, dar nici măcar agilitatea lui de maimuță nu l-a putut salva. S-a prăbușit pe spate, urlând îngrozit și rostogolindu-se prin aer. O singură dată a reușit să mai zărească un șir de siluete neclare, ale căror guri formau pete de culoare mai închisă: tovarășii lui, care-i urmăreau căderea spre norii și apele de dedesubt.

— Nu-mi amintezc ză fi ijbit apa, spuse Joe. M-am trejit tranzbortat la vreo douăjeși de mile de locul în care trăia Zam Clemenz. Mă refer la locul în care trăiau nordișii din zecolul jeșe era noaztră. A trebuit s-o iau de la înșebut cu altă limbă. Omulezii fără naz z-au zberiat de mine, dar voiau ză lupt în numele lor. Apoi l-am cunozcut be Zam și ne-am împrietenit

Rămaseră tăcuți o vreme. Joe duse paharul la buzele lui mobile de cimpanzeu și bău restul de alcool. Cu un aer serios pe chipuri, ceilalți doi îl urmăriră în liniște. Doar licărul țigărilor mai străpungea bezna.

Von Richthofen rupse tăcerea:

— Omul acela care purta un cerculeț de sticlă cu un soare pictat. Cum spuneai că-l chema?

— N-am jis nișicum.

— Bine, dar cum se numea?

— Ikhnaton. Zam jtie mai multe despre el decât mine deji eu am trăit trei ani în preazma lui. Dar, spuse Joe sumețindu-se, îl jtiu pe om, iar Zam cunoajte câteva adevăruri iztorișe, parc-aza le zișe.

Von Richthofen le ură noapte bună și coborî sub punte. Sam se plimbă de colo-colo, oprindu-se o clipă să-i aprindă timonierului o țigară. Vroia să doarmă, dar nu reușea. Insomniile îl chinuiseră ani de zile; se învârtejeau prin creierul lui, care funcționa cu o viteză înnebunitoare, parcă detașat de dorința organismului de a se odihni.

Joe Miller rămase pe vine, rezemându-se de balustradă și-șj așteptă amicul — singura ființă în care avea încredere și pe care o iubea — să coboare. Capul îi lunecă pe neașteptate în piept, nasul bont descrise, obosit, un arc și Joe începu să sforăie. Zgomotul amintea de doborârea unor copaci cu ajutorul unui ferăstrău mecanic. Arbori de sequoia spintecați, crăpați, gemeau. Suspine și bolboroseli de neînchipuit începură să alterneze cu activitățile desfășurate de cioplitorii în lemn.

— Fie-zi zomnul dulce, micuzule, îl imită Sam, știind că Joe visa Pământul pierdut pe vecie, unde hălăduiau mamuți, urși uriași, lei și unde femele frumoase — pentru el — din aceeași specie îi făceau curte. Joe gemu în somn, apoi scânci și Sam își dădu seama că visa din nou că fusese prins de-un urs care-i molfăia picioarele. Pe Joe îl dureau labele zi și noapte. Asemeni nea tuturor membrilor speciei lui, era prea corpolent și greoi pentru a se deplasa ca un biped. Natura făcuse un experiment cu o specie subumană gigantică și o lepădase ca pe un deșeu.

— Creșterea și decăderea suferinzilor de platfus, spuse Sam. Un articol pe care n-am sa-l scriu niciodată.

Scoase și el un geamăt slab ca un ecou. Revăzu trupul pe jumătate sfârtecat al Livyei, redat pentru o clipă de valuri, apoi smuls din nou. Dar oare fusese cu adevărat Livy? Nu i se mai păruse de cel puțin zece ori c-o văzuse printre nenumăratele ființe de pe maluri? Cu toate astea, rămăsese dezamăgit de fiecare dată când, cu chiu cu vai, îl convinsese pe Bloodaxe să pagă la mal pentru a vedea măcar dacă avea dreptate. Acum nu găsea nici un motiv să creadă că acel cadavru fusese al soției lui.

Gemu din nou. Ce cruzime, dacă fusese chiar Livy! Ce fult semăna întâmplarea asta cu viața! S-o ai atât de aproape ei apoi să-ți fie smulsă cu câteva clipe înainte de a putea să fii alături de ea. Și s-o vadă azvârlită pe punte ca și cum Dumnezeu — sau forța plină de dispreț care conducea universul — ar fi rostit printre hohote de râs: „Vezi ce aproape ai fost?! Suferă, nenorocită adunătură de atomi! Jelește, prăpăditule! Trebuie să plătești prin lacrimi și chin!”