Philip Farmer - Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

Sam scoase o înjurătură.

— S-ar putea să trecem chiar acum pe lângă ea.

— Atunci o să tragem la țărm, îl liniști Bloodaxe. Putem începe chiar din locul ăsta. De altfel, tot trebuie să luăm dejunul.

După trei zile, echipajul de pe Dreyrugr stabili că în imediata apropiere nu exista nici un depozit de cremene sau cuarț. Și chiar de-ar fi existat cândva, mai mult ca sigur că se topise din cauza căldurii emanate de prăbușirea meteoritului. Iar după apariția vegetației, solul nu conținea nici o rocă.

Rocile folosite pentru confecționarea de unelte se întâlneau de obicei la poalele dealurilor sau munților. Ori, dacă munții erau crăpați la bază, fenomen destul de frecvent, ei puteau oferi roci utile. Însă zona era pustie.

— Ne-a părăsit norocul, se văicări Sam într-o seară în cursul unei discuții cu von Richthofen. N-avem cum să descoperim meteoritul. Si chiar dacă l-am găsi, cu ce să facem minerit? Oxizii de nichel și fier sunt materiale foarte dure.

— Ai fost cel mai mare umorist al lumii, spuse Lothar. Te-ai schimbat mult de când ai fost resuscitat?

— Ce-are una cu alta? exclamă Sam. Umoristul e omul al cărui suflet e negru ca noaptea, dar care transformă bezna în explozii de lumină Iar când lumina piere, întunericul redevine stăpân.

Rămase cu privirea ațintită la pâlcurile de bambuși. Zări chipuri, întregi, micșorându-se, apoi alungindu-se, lățindu-se, luându-și zborul — asemenea scânteilor dintr-un foc întețit — și mistuindu-se până când noaptea și stelele le absorbi. Cu ochii plânși, Livy se ridică într-o spirală. Chipul lui Jean, rece și neclintit ca și atunci când o văzuse pentru ultima oară în sicriu, tremură cuprins de flăcări, dar rămânând înghețat, apoi se înălță o dată cu fumul. Tatăl lui, la fel. Fratele lui, Henry, cu trăsăturile arse și umflate de explozia unui cazan cu aburi. Iar la urmă o față zâmbitoare, cea a lui Tom Blakenship, băiatul ce-i servise ca model pentru Huckleberry Finn.

Copilul care visa să plutească etern pe o plută la vale pe Mississippi, inconștient, dar trecând prin multe aventuri, sălășluise mereu în sufletul lui Sam. Acum avea prilejul să călătorească pe apă la nesfârșit. Putea trăi nenumărate momente de adâncă emoție, putea discuta pe săturate cu duci, conți și capete încoronate. Putea lenevi, pescui, i se oferea prilejul să flecărească zi și noapte, fără a trebui să muncească pentru a-și câștiga existența, avea posibilitatea de a se lăsa în voia apei o mie de ani și de a face tot ce poftea.

Din nefericire, nu putea face exact ce dorea. Sclavia legată pe potire se practica în prea multe zone. Existau indivizi ticăloșiți care capturau oameni și-i privau de produsele de lux oferte de potire: țigări de foi, băutură, gumă de visat. Prizonierilor li se dădea să mănânce cât să nu moară de foame, iar asta doar pentru a li se putea folosi potirele. Erau ținuți legați de mâini și de picioare, ca niște păsări duse la piață, nu cumva să-și pună ceapăt zilelor. Iar dacă vreunul reușea să se sinucidă, atunci era translatat în alt loc la mii de mile depărtare și cădea mai mult ca sigur în ghearele altor stăpâni de sclavi.

În plus, era bărbat în toată firea și bucuria de a călători pe o plută nu s-ar fi comparat cu aceea trăită de un copil. Nu, dacă-și continua plimbarea pe Fluviu avea nevoie de protecție, confort și, dorință lesne de înțeles, de autoritate. La asta se adăuga visul lui mai vechi, acela de a fi pilot pe o navă cu zbaturi. Pe Pământ reușise acest lucru pentru scurt timp. Acum însă va fi căpitanul celui mai mare, mai rapid și mai puternic vapor care existase vreodată, navigând pe cel mai lung Fluviu din lume, un Fluviu care făcea ca Missouri-Mississippi și afluenții lor, Nilul, Congo, Obi, Râul Galben, adunate laolaltă, să pară ca un pârâu din ținutul Ozark. Vaporul lui va avea șase punți situate mult deasupra liniei de plutire, două roți cu zbaturi de dimensiuni uriașe» cabine luxoase pentru echipaj și numeroșii călători printre care se vor afla cele mai vestite personalități ale vremii în care au trăit. Iar el, Samuel Langhorne Clemens, alias Mark Twain, va fi căpitan. Vaporul nu se va opri decât atunci când va atinge izvoarele Fluviului, de unde se va pomi într-o expediție împotriva monștrilor care creaseră acest loc și redeșteptaseră omenirea pentru a retrăi dureri, dezamăgiri, suferințe și tristeți.

Călătoria ar dura o sută de ani sau poate două, chiar trei secole, dar asta nu avea importanță. Lumea aceasta nu prea avea cu ce să se laude, însă timpul prisosea.

Sam se lăsă prins de strălucirea imaginilor pe care le vedea cu ochiul minții, de impresionanta navă fluvială, văzându-se în timonerie în postura de căpitan, avându-l ca secund probabil pe domnul Cristofor Columb sau pe domnul Francis Drake, căpitan al Trupelor de Asalt — ba nu, nu căpitan, ci maior, întrucât la bord nu se va afla decât o persoană care să poarte titlul de căpitan: Sam Clemens însuși — maiorul va fi, desigur, Alexandra cel Mare sau Iulius Cezar sau poate chiar Ulysses S. Grant.

Un gând negru săgeta minunatul balon care plutea dus pe aripile visului și-l dezumflă pe neașteptate. Cei doi nestruniți ai Antichității, Alexandru și Cezar, n-ar suporta multă vreme poziția de subordonare. Ar complota încă dintru început pentru a trece la conducerea navei cu zbaturi. Iar cealaltă mare personalitate, U. S. Grant, va accepta să execute ordinele lui Sam Clemens, un simplu umorist, un om de litere, într-o lume în care nu se pomeniseră tipărituri?

Pierzând aer, balonul iluziilor lui Sam se dezumflă. Atârna moale. Se gândi din nou la Livy, atât de aproape de el, însă smulsă brutal chiar de ceea ce făcuse posibil celălalt vis al lui. I se arătase pentru un scurt răstimp, apoi îi fusese răpită din nou, de capriciul unui zeu crud. Dar oare visul se putea împlini? Nici măcar nu era sigur că va reuși să găsească meteoritul, care pesemne că se afla undeva în apropiere.

— Sam, arăți cam palid și obosit, spuse Lothar.

— Mă duc la culcare, îi răspunse Sam ridicându-se.

— Cum adică, o dezamăgești pe frumoasa venețiană din secolul al XVII-lea care ți-a făcut ochi dulci toată seara? îl sâcâi Lothar.

— Ocupă-te tu de ea, îl sfătui Sam. Se îndepărtă.

În cursul ultimelor ore se simțise de câteva ori tentat să o ducă în coliba lui, mai ales că se încălzise binișor cu whisky din potir. Acum se simțea lipsit de vlagă. În plus, știa că va avea remușcări dacă s-ar culca cu Angela Sangeotti. În cei douăzeci de ani petrecuți aici avusese zece țiitoare, și de fiecare dată îl mustrase conștiința. Iar acum, ciudat lucru, s-ar simți vinovat, nu numai din cauza Livyei, ci și a lui Temah, însoțitoarea sa de origine indoneziana, alături de care petrecuse ultimii cinci ani. „Ridicol!” și-o spusese de nenumărate ori.,Nu am motive să mă consider vinovat față de Livy. Soarta ne-a despărțit de atâta timp, încât ne-am înstrăinat unul față de celălalt. Ni s-au întâmplat prea multe amândurora din Ziua Resuscitării până acum.”

Raționamentul logic nu-l ajuta câtuși de puțin. Suferea. La o adică, de ce nu? Rațiunea n-avea nimic de-a face cu adevărata logică; omul era un animal irațional, acționând strict în funcție de temperamentul înnăscut și de stimulii în fața cărora era vulnerabil.

„Prin urmare, de ce să mă torturez din pricina unor lucruri care nu-mi pot fi imputate doar pentru că nu-mi pot înfrâna pornirile?

Fiindcă îmi stă în fire să mă torturez singur pentru întâmplări de care nu-s vinovat. Sunt de două ori blestemat. Primul atom de pe Pământ, ciocnindu-se cu un alt atom, a dat naștere lanțului de evenimente care au condus, în mod mecanic, la apariția mea aici, pentru a păși în bezna acestei planete ciudate prin mijlocul mulțimii de tineri îmbătrâniți, sosiți aici de pretutindeni și din toate timpurile, îndreptându-mă spre o colibă din lemn de bambus unde mă așteaptă singurătatea, vinovăția și mustrările de conștiință, toate inutile din punct de vedere logic și, totuși, inevitabile.”