Philip Farmer - Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

— Cu asta sunt de acord. Deci?…

— Omul m-a mirozit, nu-mi dau zeama cum, fiindcă, aja mare cum zunt, nu fac jgomot nisi cât o nevăztuică ztrecurându-ze către o pazăre. În zvârjit, venize be urmele mele zi m-ar fi butut lua brin zurprindere. Numai că acum jășea be bământ, reșe ca un zloi. Zi lângă el ztăteau două fiinze umane. Oi fi eu mai curazoz decât mulzi alzii, dar era brima oară că vedeam oameni zi brobabil că m-am zberiat. Zau oricum, eram precaut. Purtau haine, adică șeea ce mi-ai dezcris tu drept haine. Aveau în mână nijte lucruri șiudate, beze groaze ji negre, lungi de vreo treijeși de șentimetri, care nu erau din lemn, băreau mai curând din ozel, ca zecurea lui Bloodacze. Eu stăteam bine azcunz, dar ticălojii au reujit cumva ză-ji dea zeama că mă aflam acolo. Unul dintre ei a întinz băzul zbre mine zi mi-am bierdut cunoj-tinza. Am adormit. Când mi-am revenit, șei doi oameni zi vif-ul dizbăruzeră. Am blecat de-acolo mâncând nori, dar mirozul așe-la nu l-am uitat.

— Asta-i toată povestea?

Joe încuviință din cap.

— La naiba, cum adică? exclamă Sam, Asta înseamnă că acești… acești oameni au fost cu ochii pe noi cinci sute de mii de ani? Sau mai mult? Ar putea fi aceiași?

– Șe vrei ză jiși?

Sam îl avertiză pe Joe să nu spună nimănui ce avea să audă. Știa că se putea încrede în titantrop, însă când începu să-i relateze cele întâmplate, simți mustrări de conștiință. X îi ceruse să nu scoată o vorbă către nimeni.

Joe dădu din cap cu atâta convingere, încât nasul lui amintea de un buștean care sălta pe o mare agitată.

— Totul ze leagă. Jiși că-i o coinșidenză? Fabtul că i-am văjut pe Pământ, aboi am mers în eczbedizia lui Ikhnaton, zi tumul zi nava jburătoare, zi faptul că tu ai fozt alez acum de acezt Icz ză conztruiejti vaborul cu jbaturi? Despre azta șe bărere ai?

Sam era atât de emoționat, încât nu reuși să adoarmă decât aproape de crăpatul zorilor. Se sculă cu greu să ia micul dejun, deși ar fi preferat să rămână în pat. În timp ce vikingii, neamțul și Joe mâncau ceea ce le oferiseră potirele, el le prezentă o versiune cenzurată la sânge a experienței pe care o avusese. Le povesti totul ca și cum ar fi fost un vis. Dacă mirosul lui Joe n-ar fi venit ca o confirmare a vizitei necunoscutului, ar fi fost convins că fusese vorba de un vis.

Von Richthofen se arătă reticent, desigur, însă nordicii credeau în revelații prin intermediul viselor. Adică nu chiar toți. Din nefericire, printre inevitabilii sceptici se număra și Erik Bloodaxe.

— Vrei să hoinărim cale de zece mile și să ne apucăm de săpat doar pentru că tu ai avut un coșmar ciudat? explodă el. Clemens, mereu am zis că mintea ți-e la fel de plăpândă ca și curajul, dar acum m-am convins de asta! Las-o baltă!

Sam se așezase să mănânce. Se ridică în picioare și, fulgerându-l pe Bloodaxe pe sub sprâncenele stufoase, spuse:

— Atunci eu și Joe plecăm singuri. O să-i convingem pe localnici să sape și când vom găsi fier — și sigur o să dăm de el — n-o să devii asociatul nostru nici în virtutea sentimentelor, nici pe bani. Cât privește iubirea, dacă veni vorba, nici pe Pământ, nici aici n-ai avut parte de ea, iar bani nu există pe planeta asta.

Lăsând să-i cadă din gură bucăți de pâine și friptură, Bloodaxe răcni și începu să-și rotească securea.

— N-o să permit unui sclav prăpădit să-mi vorbească astfel! ai curând o să-ți sapi mormântul, pârlitule! Joe, care se ridicase deja să se alăture lui Clemens, mârâi și-și scoase de la brâu securea uriașă. Vikingii își lăsară mâncarea și merseră să se așeze în spatele căpeteniei lor. Von Richthofen zâmbise tot timpul cât ascultase visul lui Clemens. Zâmbetul îi îngheță pe față și începu să tremure, dar nu de frică Se ridică și el și, fără să scoată o vorbă se așeză în dreapta lui Clemens. Apoi i se adresă lui Bloodaxe:

— Prietene nordic, ai batjocorit priceperea și curajul războinicilor germani. O să-ți vârâm rânjetul batjocoritor pe gât.

Bloodaxe scoase un hohot puternic de râs:

— Doi cocoșei luptători și un maimuțoi! N-o să aveți parte de-o moarte ușoară; mă îngrijesc eu să vă chinuiți zile întregi până să vă bucurați de ea! O să vă milogiți de mine să pun capăt durerilor voastre!

— Joe! spuse Clemens. Ai grijă să-l ucizi întâi pe Bloodaxe! După aceea poți să mai transpiri nițel doborându-i pe ceilalți.

Joe ridică securea grea de douăzeci și cinci de kilograme deasupra umărului și o roti în față și-n spate descriind un arc de 45 de grade cu ușurința cu care ar fi învârtit un băț.

— Pot ză-i jdrobezc zternul dintr-o jvârlitură zi z-ar putea ză-i dărâm la bământ zi pe câziva dinapoia lui, spuse Joe.

Nordicii știau că nu erau vorbe goale; îl văzuseră zdrobind multe țeste. Era în stare să ucidă jumătate dintre ei înainte de a fi răpus, poate chiar să-i facă fărâme fără să pățească nimic. Dar ei juraseră să-l apere pe Bloodaxe până la moarte și, cu toate că mulți dintre ei îl urau, nu voiau să-și calce cuvântul

Pe valea Fluviului n-ar fi trebuit să existe lași; curajul s-ar fi cuvenit să devină universal. Moartea nu era dispariția totală; orice om ucis se năștea din nou. Dar cei care dovediseră curaj pe Pământ erau curajoși și aici, iar lașii nu se schimbau câtuși de puțin. Probabil că în sinea lui, omul știa că moartea dura doar o zi, dar celulele corpului, inconștientul, emoțiile și toate celelalte care alcătuiau laolaltă caracterul lui nu recunoșteau acest adevăr. Sam Clemens se ferea cât putea de violență și de durerea care o însoțea, temându-se de ea mai mult decât de moartea violentă. Luptase alături de vikingi, mânuise o secure și aruncase cu sulița, rănise și fusese rănit, ba chiar ucisese o dată un om, deși făcuse asta mai degrabă din întâmplare decât din pricepere. În concluzie, era un războinic mediocru. Atunci când lupta, sângele parcă-i fugea din trup și toată forța lui se istovea.

Sam știa asta foarte bine, dar pentru atâta lucru nu se învinuia și nici nu se rușina.

Bloodaxe era furios și nu se temea defel. Dar dac-ar fi murit, lucru foarte probabil, nu și-ar mai fi găsit locul alături de Clemens, care visa să construiască vaporul Fluvial și să ia cu asalt citadelele de la polul nord. Și, deși disprețuise visul, sufletul îi șoptea că el putea fi o revelație dăruită de zei. Era posibil să piardă un viitor glorios, iar asta doar din vina sa.

Sam Clemens îl cunoștea ca pe propriul lui buzunar și era gata să pună rămășag că ambiția se va dovedi mai tare decât furia. Așa se și întâmplă. Regele își plecă securea și făcu un efort să zâmbească.

— Nu-i bine să pui la îndoială darurile zeilor înainte de a le cerceta, recunoscu el. Am cunoscut preoți cărora Odin și Heimdall le-a încredințat adevărul în vis, însă ei n-au avut curajul să lupte și au mințit doar când nu a trebuit să vorbească în numele zeilor. Așa că vom săpa în căutarea fierului. Dacă vom găsi, bine. Dacă nu… o vom lua de la început.

Sam respiră ușurat și speră să scape de tremurai care nu-i dădea pace. Bășica udului și pântecul îl dureau de dorința de a se despovăra, însă nu îndrăzni să se retragă într-un asemenea Hfcoment. Trebuia să joace rolul bărbatului care câștigase bătălia. Bece minute mai târziu, incapabil să mai reziste, pomi spre latrină.

X, Necunoscutul Misterios, spusese că excavațiile puteau începe în orice loc din apropierea celei de-a zecea pietre-potir din susul Fluviului. Cu toate acestea, trebuia ca presupușii săpători să le dea o lecție localnicilor pentru ca aceștia să priceapă cine e stăpânul. Un gangster din Chicagoul anilor douăzeci-treizeci, Alfonso Gilbretti, făcuse alianță cu un magnat belgian al cărbunelui și oțelului de la sfârșitul secolului al XX-lea și cu un sultan al Turciei de la mijlocul veacului al XVIII-lea. Acest triumvirat urmase modelul deja bine cunoscut, punând bazele unei bande cu numeroase celule formate din cei care, în viața lor pământeană, îi exploataseră fără milă pe semenii lor prin crimă, afaceri sau alte activități. Cei care crâcniseră în fața acestor proaspăt autoproclamați stăpâni fuseseră lichidați cu o zi în urmă, iar banda stabilise ce parte va plăti fiecare „cetățean” din ceea ce-i oferea potirul pentru a se bucura de „protecție”, Gilbretti își alcătuise un harem de cinci femei, dintre care două se arătaseră dornice să-l slujească, iar una murise cu o seară înainte fiindcă încercase să-i crape capul cu un potir când acesta intrase peste ea în colibă.