Philip Farmer - Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

— Doriți, totuși, o navă cu aburi, continuă O’Brien, iar acest lucru este lipsit de realism. Ar trebui să vă opriți cel puțin o dată pe zi pentru a tăia lemn de foc, ceea ce ar însemna timp risipit chiar dacă localnicii v-ar permite să luați din cantitățile limitate de bambus și pin. Pe de altă parte, arborii, cazanele și alte componente s-ar uza cu mult înainte de a ajunge la capătul călătoriei și n-ați avea destul spațiu la bord pentru a transporta fierul necesar fabricării pieselor de schimb. Nu, aveți nevoie de motoare electrice. Ei bine, prin părțile acestea există un om pe care l-am întâlnit la scurtă vreme după translatarea mea. Acum nu știu unde se află, dar nu poate fi prea departe. O să-l caut eu, scutindu-vă de efort. Un adevărat vrăjitor în probleme de electricitate, el a fost inginer la sfârșitul secolului al XX-lea și are cunoștințele necesare pentru a construi exact tipul de motor care vă trebuie.

– Oprește-te, moară desferecată! exclamă Sam. De unde procurăm uriașa cantitate de energie electrică necesară? Va trebui să creăm propria noastră Cascadă Niagara și s-o cărăm cu noi?

O’Brien era un tânăr scund, cu o coamă de păr aproape portocalie și cu un chip având trăsături atât de delicate, încât părea efeminat. În ciuda zâmbetului puțin strâmb de pe buze, reușea să fie totuși fermecător.

— Avem electricitate la dispoziție pretutindeni de-a lungul fluviului, spuse el. Arătă către silueta în formă de ciupercă a celei mai apropiate pietre-potir. Pietrele acestea emit o cantitate de energie electrică uriașă de trei ori pe zi. Ce ne oprește să conectăm cabluri de alimentare la câteva dintre ele și să încărcăm acumulatoarele care vor alimenta motoarele navei?

Sam se holbă o clipă, apoi exclamă:

— Bleg și nătărău ce sunt! Ba nu, asta-i o exprimare redundantă. Sunt un nătărău! Îmi stau în fața ochilor de-atâta vreme și nu m-am gândit o clipă la asta! Bineînțeles! După aceea privi printre gene și-și încruntă sprâncenele stufoase și zbârlite: Dar cum naiba înmagazinezi toată energia aceea? Nu sunt eu mare specialist în electricitate, dar știu sigur că ai avea nevoie de o baterie mai mare decât Tumul Eiffel sau de-un acumulator de dimensiunile piscului Pike.

O’Brien clătină din cap.

— Așa am crezut și eu, dar individul, un mulatru, jumătate bur, jumătate zulus, pe nume Lobengula van Boom, susține că dacă are materialele necesare poate construi un dispozitiv de înmagazinare — căruia-i zice batacondensator — un cub cu latura de zece metri, cu capacitatea de zece megakilowați care poate furniza o zecime de volt pe secundă sau chiar totul odată. Daca putem extrage bauxită, vom produce aluminiu pe care-l vom folosi la circuite și la înfășurările motorului. Aluminiul n-are calitățile cuprului, dar cum nu găsim un asemenea material, ne vom face treaba și așa.

Furia și nemulțumirea lui Sam dispărură ca prin farmec, Zâmbi, pocni din degete și sări în sus de fericire.

— Găsește-l pe van Boom! Vreau să-i vorbesc!

Trase din țigară atât de tare, încât capătul țigării de foi străluci precum imaginile care i se derulau prin minte. Uriașul vapor cu zbaturi spumega deja în susul Fluviului, avându-l pe Sam Clemens în timonerie, Sam Clemens purtând șapca de Căpitan de Navă făcută din piele de Balaur de Fluviu, Sam Clemens, căpitan al miticului și unicului vapor cu zbaturi care vibra parcă de nerăbdare să pornească în călătoria lungă de cel puțin un milion de mile. Nu mai existase o asemenea navă pe un astfel de Fluviu făcând o asemenea călătorie! Cu sirena răsunând, cu clopotele vuind, cu echipajul format din oameni faimoși din toate timpurile. Începând cu subumanul Joe Miller din anul 1000000 înaintea erei noastre până la oamenii de știința firavi, dar deosebit de inteligenți, ai sfârșitului de secol XX.

Von Richthofen îl trezi la realitatea imediată:

— Sunt gata să încep excavațiile în căutarea fierului. Ce ai de gând cu Joe?

Sam gemu și spuse:

— Nu mă pot hotărî. Sunt încordat ca un tăietor de diamante înainte de a face prima crestătură. O mișcare greșită și diamantul Kohinoor se sparge. Am înțeles! O să-l trimit pe Joe. Trebuie să risc. Dar fără el mă simt neajutorat ca un apicultor care n-are găleată să strângă mierea sau ca un bancher în Vinerea Neagră. O să le spun lui Bloodaxe și Joe și o să-ți poți alcătui echipa. Numai c-ar trebui să organizăm o mică ceremonie. Să dăm ceva de dușcă, iar eu o să inaugurez săpăturile.

Câteva minute mai târziu, după ce ținuse o cuvântare, încălzit de o gură zdravănă de bourbon și strângând o țigară de foi între dinți, Sam începu să sape. Hârlețul din lemn de bambus era ascuțit, însă iarba era atât de deasă și rezistentă, încât a trebuit să-l transforme în cuțit. Asudând, înjurând, afirmând că urâse dintotdeauna munca fizică și că nu era croit să devină săpător de șanțuri, Sam crâmpoți iarba. Când încercă să înfigă hârlețul de-acum bont în pământ, Sam descoperi că nu reușise să scoată nici măcar o mână de țărână. Trebuia ca iarba și stratul de pământ uscat să fie îndepărtate.

— Mama tuturor încornoraților! blestemă el și azvârli hârlețul la pământ. Asta s-o facă un țărănoi care-i născut pentru asemenea muncă ingrată! Eu lucrez cu mintea!

Mulțimea pufni în râs și se apucă de treabă cu cuțite din bambus și securi de cremene.

— Dacă fierul o fi la trei metri adâncime o să ne ia trei ani să ajungem la el, spuse Sam. Joe, adu cât mai multă cremene, altfel n-avem nici un spor.

— E muzai? întrebă Joe Miller. O ză-mi libzezti, Zam.

— Trebuie să pleci, la fel ca toată lumea. Nu-ți face griji pentru mine.,

În următoarele trei zile săpară o groapă de trei metri diametru și treizeci de centimetri adâncime. Von Richthofen organiză echipele astfel că ele erau înlocuite la fiecare sfert de oră. Nu duceau lipsă de amatori bine clădiți, gata să sape, dar încetineala era provocată de cioplirea de noi unelte din cremene și de confecționarea de unelte din lemn de bambus. Bloodaxe începu să mârâie văzând cum se ciobeau cuțitele și securile, zicând că în caz de atac, armele din piatră n-ar fi putut să zgârie nici măcar pielea unui sugar. Clemens îl rugă pentru a nu știu câta oară să-i dea securea de oțel, însă Bloodaxe refuză.

— Dacă Joe ar fi aici, l-aș pune pe el să i-o ia, îi spuse Clemens lui Lothar. Apropo, unde-o fi Joe? Ar fi trebuit să se întoarcă deja, fie cu mâna goală, fie aducându-ne daruri.

— Cred c-ar fi cazul să trimitem pe cineva cu barca, sugeră von Richthofen. M-aș duce eu, dar am impresia că ai încă nevoie de mine ca să te apăr de Bloodaxe.

— Dacă Joe a pățit ceva, o să avem amândoi nevoie de protecție, conchise Sam. Uite, afganul acela, Abdul, ar putea deveni spionul nostru. E-n stare să treacă nebăgat în seamă și printr-un coș colcăind de șerpi cu clopoței.

După două zile, în zori, Abdul se întoarse. Îi trezi pe Sam și pe Lothar, care dormeau în aceeași colibă în ideea de a se apăra unul pe celălalt. În engleza lui stâlcită, Abdul le povesti că Joe Miller era legat fedeleș într-o cușcă solidă din lemn de bambus. Făcuse o tentativă de a-l elibera pe Joe, dar cușca era păzită zi și noapte.

Vikingii fuseseră primiți amical și cu înțelegere. Căpetenia locală se arătase surprinsă de ideea că va face un târg bun dând cremene pentru fier. Organizase o mare petrecere pentru a sărbători acordul și le oferise oaspeților băutură și gumă de visat pe săturate. Nordicii fuseseră copleșiți în vreme ce sforăiau amețiți de alcool. Și Joe dormea, dar se trezise când începuseră să-l lege. Fără nici o armă, omorâse douăzeci de oameni și răpise cincisprezece, dar până la urmă căpetenia îl năucise cu o lovitură de bâtă după ceafă. Izbitura, care ar fi frânt gâtul oricui, îi luase puterile lui Joe, ceea ce le permisese atacatorilor să sară pe el imobilizându-l și căpetenia îl mai trăsnise o dată în cap.