Philip Farmer - Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

„Am luat parte la 38 de bătălii și-am ucis doar doi oameni. Celălalt a fost un turc grav rănit care încerca să se ridice în picioare. Sam Clemens, marele războinic, inimosul erou,” Urmărit de aceste gânduri, privi cu oroarea și fascinația pe care o exercitaseră dintotdeauna cadavrele asupra lui și care nu a-ar fi stins nici dacă ar fi trăit zece mii de ani.

Apoi scoase un țipăt de spaimă și-și trase piciorul stâng, într-un efort disperat de a și-l smulge din mâna care-l reținea. Nereușind, ridică sulița, cu gând s-o înfigă în omul care-l imobilizase. Privi în jos, drept în ochii albaștri spălăciți ai lui Bloodaxe. Acesta revenise la viață pentru o clipă. Din ochi dispăruse luciul sticlos, iar pielea nu mai era cenușiu-albăstruie. Vocea-i era slabă, dar îndeajuns de puternică, astfel încât atât Sam, cât și cei aflați aproape, auziră vorbele lui:

— Bikkja! Căcăreze de șobolan! Ascultați-mă! Nu vă las să plecați până nu voi termina ce am de spus! Zeii mi-au dat puterile unei voluspa. Ei cer răzbunare pentru trădarea voastră. Ascultați! Știu că există fier sub iarba asta scăldată în sânge. Simt fierul curgându-mi prin vine. Culoarea lui întunecată îmi îngheață sângele. Veți găsi mai mult fier decât vă trebuie pentru marele vapor alb. Îl veți extrage și veți construi o corabie care să rivalizeze cu Skithblathnir. Tu, Clemens Mișelul, îi vei fi căpitan, iar ea va pluti pe Fluviu mai multe mile decât poate merge-ntr-o zi Sleipnir, cel cu opt picioare. Vei rătăci de colo-colo, spre nord, sud, est și vest, după cum te vor purta apele Fluviului. O să-nconjori lumea de nenumărate ori. Dar construcția lui și navigația vor aduce multă amărăciune și nenumărate nenorociri. Iar după ani și ani, cât viața a două generații de pe Pământ, după mari suferințe și puține bucurii, când vei crede c-ai ajuns, în sfârșit, la capătul lungii călătorii, atunci vei da din nou peste mine!

Eu te voi căuta! O să te-aștept cu corabia mea și-o să te omor. Și n-o să apuci să vezi capătul Fluviului și nici n-o să treci prin porțile Valhallei!

Brusc înfrigurat, Sam se simți gata să se dezmembreze. Rămase nemișcat, cu toate că strânsoarea din jurul gleznei mai slăbise. Auzi horcăitul de moarte și nici nu se clinti, nici nu privi în jos.

Lipsit de vlagă, Bloodaxe vorbi iar:

— Aștept!

Se auzi un nou horcăit, ceva mai surd și mâna lui Bloodaxe căzu la pământ. Sam făcu un efort să se îndepărteze de el, aproape sigur că se va desface în fărâme. Se uită la von Richthofen și spuse:

— Superstiții! Nimeni nu poate cunoaște viitorul!

— Nu se știe, Sam. Dar dacă evenimentele se desfășoară așa cum crezi tu, adică automat și mecanic, atunci viitorul e predeterminat. Dacă lucrurile sunt cunoscute dinainte, atunci de ce nu ni se revelă viitorul măcar pentru o clipă, de ce nu se aprind lumini orbitoare de-a lungul tunelului timpului, iar omul să vadă până dincolo?

Sam nu-i răspunse. Von Richthofen râse pentru a-i arăta că glumea și-l bătu pe umăr.

— Vreau să beau ceva. Neapărat, spuse Sam. Nu dau doi Bani pe superstițiile astea prostești.

Era însă convins că ochii aceia care se stingeau văzuseră peste ani și ani și avea să creadă asta pe vecie.

Când mai era o oră până la căderea întunericului apăru și flota Regelui Ioan. Sam Clemens trimise un om pentru a-l anunța pe Ioan că vroia să discute un posibil parteneriat. Ioan, gata oricând să discute cu cel pe care intenționa să-l înjunghie pe la spate, se arătă dispus să negocieze. Sam rămase pe mal, iar Ioan Fără-de-Tară se aplecă peste copastia galerei. După ce alungase senzația de îngheț cu câteva pahare zdravene de whisky, Sam îi povesti cum stăteau lucrurile și vorbi elocvent despre marele vapor ce urma a fi construit după extragerea flerului.

Ioan era un bărbat scund, brunet, cu umeri foarte lați, pâr roșcovan și ochi albaștri. Zâmbea mai tot timpul și vorbea o engleză aproape lipsită de accentul vremii sale, ceea ce o făcea destul de ușor de înțeles. Înainte de a ajunge în această parte a Fluviului, trăise zece ani printre oamenii din Virginia sfârșitului de secol XVIII. Fiind un talentat lingvist, se exprima fluent și se debarasase de multe dintre structurile caracteristice ale englezei și francezei normande folosite în secolul al XII-lea.

Înțelese imediat de ce i-ar sluji să se alăture lui Clemens împotriva lui von Radowitz. Nu încăpea nici o îndoială că avea rețineri privind modul de acțiune după ce scăpau de von Radowitttz, însă coborî pe mal și jură prietenie și înfrățire veșnici. Amănuntele pactului fură stabilite la un pahar, apoi Ioan porunci eliberarea lui Joe Miller din cușca aflată pe nava-amiral.

Lui Sam nu-i stătea în fire să verse lacrimi cu două, dar pe obrajii lui apărură câteva lacrimi când îl văzu pe titantrop. Joc plângea ca o cascadă ambulantă și, când îl strânse în brațe pe Sam, aproape că-i frânse coastele.

Ceva mai târziu, von Richthofen nu-și putu ascunde sentimentele față de Clemens:

— Când îl aveai pe Bloodaxe alături, măcar știai la ce să te aștepți. Prost târg am făcut!

— Eu sunt din Missouri, îi răspunse Sam, și n-am fost un neguțător strălucit de catâri. Cu toate astea, atunci când ai pe urmele tale o haită de lupi gata să te sfâșie, ești în stare să dai o mârțoagă deșelată pe un mustang sălbatic, numai să te scoată din colții lor. Abia după aceea te gândești cum vei coborî fără să-ți frângi gâtul.

Bătălia, care începu în zorii zilei următoare, ținu multă vreme. Dezastrul îi pândi de câteva ori pe Sam și pe Ioan. Profitând de ceața care căzuse în primele ore ale dimineții, flota englezului se pitise lângă malul răsăritean și apăruse în spatele celei germane. Torțele aprinse azvârlite de marinarii lui Ioan incendiară multe dintre navele lui von Radowitz. Însă invadatorii se înțelegeau foarte bine între ei, dovedeau o disciplină exemplară, luptaseră îndelung alături unii de alții și erau mult mai bine înarmați.

Rachetele lor scufundară numeroase galere de-ale lui Ioan și făcură breșe în obstacolele construite de-a lungul malului Soldații nemți debarcară la adăpostul unei ploi de săgeți. În cursul acestei manevre, o rachetă explodă în groapa săpată pentru extragerea fierului. Suflul îl azvârli cât colo pe Sam. Pe jumătate năucit, se ridică în picioare. În aceeași clipă simți prezența unui bărbat pe care nu-l văzuse în viața lui, Sam era convins că omul nu mai apăruse în ținut paria atunci.

Necunoscutul avea un metru și optzeci și o statură robustă, chiar masivă. Ca un berbec roșcovan și bătrân, deși arăta, desigur, de parcă ar fi avut doar douăzeci și cinci de ani Părul inelat și castaniu îi atârna pe spate până în talie. Avea sprâncenele la fel de stufoase ca și Sam. Ochii îi erau mari, căprui-închis cu steluțe verzui. Avea nasul acvilin și bărbia proeminentă, iar urechile mari făceau un unghi drept față de cap.

„Trupul unui berbec bătrân”, gândi Sam,,și capul unei bufnițe cu ciuf.”

Arcul lui era confecționat dintr-un material pe care Sam îl mai văzuse, dar greu de procurat: două dintre coarnele curbate aflate în gura peștelui numit Balaurul de Fluviu. Amândouă erau unite, alcătuind un arc dublu și curbat. De departe cel mai puternic și rezistent din această vale, prezenta totuși un dezavantaj. Arcașul avea nevoie de brațe extrem de puternice pentru a-l îndoi.

Necunoscutul avea în tolba din piele douăzeci de săgeți cu vârful din cremene, corpul croit cu multă iscusință din oase provenind de la aripioarele Balaurului de Fluviu și aripile de ghidaj tăiate din bucăți de os atât de subțiri, încât razele de soare treceau prin ele.