Philip Farmer - Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

Clemens aflase toate astea ascultând diverse bârfe. Își dădu seama că vikingii vor avea de înfruntat două sute de bandiți și cel puțin o mie de așa-ziși membri ai miliției. Patruzeci de bărbați și douăzeci de femei li se vor opune. Însă localnicii erau înarmați doar cu sulițe din lemn de bambus având vârfuri călite în foc, în vreme ce invadatorii aveau armuri din piele de balaur de Fluviu, securi, sulițe și săgeți cu vârfuri făcute din piatră. Fără a-l mai pune la socoteală pe Joe Miller.

Aflat pe corabie, Bloodaxe îi anunță pe localnici de intențiile lui. Dacă voiau să li se alăture, erau liberi s-o facă sub conducerea nordicilor. Însă nici unul dintre ei nu va fi nevoie să „contribuie” cu nimic din ce-i oferea potirul personal și nici o femeie nu va fi siluită.

Gilbretti slobozi o înjurătură siciliana și o sulița către Erik. Nordicul scăpă de efectul amândurora și-și azvârli securea. Lama ei se înfipse în pieptul lui Gilbretti și, înainte ca cineva să apuce a face vreo mișcare, purtând asupra sa o bâtă țintuită cu cremene, Erik coborî de pe corabie în goană să-și recupereze prețioasa armă. Joe Miller porni după el, urmat de treizeci de războinici. Femeile sloboziră săgeți, iar alt grup de pe corabie trase în bandiți cu ultima rachetă pe care-o mai aveau. Nimeriră exact la țintă, în ultimele rânduri ale micii armate strânse de Gilbretti. Fură uciși, răniți sau năuciți aproape patruzeci de oameni.

Câteva clipe mai târziu, magnatul belgian și turcul erau morți, având capetele făcute chisăliță de securea lui Joe, iar ceilalți fuseseră doborâți ori o rupseseră la goană.

Dar nici din aceștia nu scăpă vreunul. Membrii miliției găsiră acum prilejui să se răzbune, bătându-i sau înjunghiindu-i de moarte. Nu rămaseră decât zece supraviețuitori pe care oamenii îi răstigniră și îi împunseră cu bețe de bambus, ascuțite și trecute prin foc. Sam Clemens reuși să suporte o vreme urletele celor schingiuiți. Nu voia să-si piardă din popularitate stricând distracția oamenilor, așa că se strădui să nu bage în seamă acest spectacol. Lothar von Richthofen spuse că înțelegea prea bine dorința celor ce fuseseră chinuiți până atunci de a provoca durere. Dar nu dorea să mai tolereze mult o asemenea barbarie. Păși către cel mai apropiat schingiuit și-l reduse la tăcere cu o singură lovitură de secure. Apoi ordonă ca ceilalți să fie uciși imediat. Probabil că Erik Bloodaxe s-ar fi împotrivit acestei porunci, fiindcă socotea normal ca dușmanii să fie torturați spre a le da un exemplu atât lor cât și celorlalți. Însă el fusese năucit de o bucată de piatră azvârlită de explozia rachetei și nu mai știa ce se întâmplă în jur.

Cam fără tragere de inimă, membrii miliției executară ordinul, dar așa cum îl înțeleseseră ei. Îi aruncară pe cei nouă supraviețuitori în Fluviu, care avea să stingă flăcările, dar nu și durerea provocată de așchiile din lemn de bambus. Unii se zbătură minute întregi până să se înece. Lucru de mirare, fiindcă nefericiții ar fi putut să alunge chinurile din pântece înghițind apă, știind că peste scurt timp vor fi din nou vii și teferi. Dar dorința instinctivă de supraviețuire era atât de puternică, încât se zbăteau să-și țină capetele deasupra apei cât de mult erau în stare.

Excavațiile nu începură imediat. Se impunea mai întâi organizarea localnicilor, statuarea clară a unor autorități legislative, judecătorești și administrative și întemeierea unei armate. Trebuia stabilită suprafața pe care se forma noul stat. Clemens și Bloodaxe se gâlceviră o vreme pe această temă și căzură de acord în cele din urmă că puteau administra zona întinzându-se trei mile în susul și-n josul Fluviului, pornind de la locul exploatării. La granițe se construi un soi de linie de apărare care amintea de cea de la Maginot, adică o fâșie lată de șase metri, presărată cu pari ascuțiți din bambus, lungi de aproape șaizeci de centimetri, înfipți în pământ la diferite unghiuri. Linia mergea de la poalele munților până la.malul Fluviului. În preajma obstacolelor cu săgeți și țepușe se construiră colibe, ce slujeau de garnizoane în care locuiau sulițași împreună cu femeile lor.

Un al treilea cal-de-frize se construi pe mal. După ce îl terminară, mutară corabia către locul din susul Fluviului unde, dacă era să dea crezare afirmațiilor Necunoscutului Misterios, se afla un filon de cremene. Bloodaxe rămase pe loc împreunai cu vreo cincisprezece dintre oamenii lui. Îi încredința secundului Snorri Ragnarsson sarcina de a conduce expediția. Snorri urma să trateze cu localnicii pentru obținerea de cremene, promițându-le o cotă din fierul care avea să fie extras. Dacă aceștia Refuzau să cedeze, avea poruncă să-i amenințe. Bloodaxe socoti că Joe Miller era cel mai potrivit să însoțească expediția, fiindcă statura uriașă și înfățișarea grotescă a titantropului aveau sa bage spaima ui oameni.

Sam Clemens aprobă logica hotărârii, însă nu agrea ideea de a fi izolat de Joe. Nu vru totuși să plece alături de Joe, fiindcă știa de ce-ar fi fost în stare Bloodaxe în absența sa. Regele era arogant și pus pe harță. Dacă îi supăra pe oameni, putea provoca o revoluție a cărei forță i-ar fi copleșit pe vikingii rămași.

Fumând și gândind febril, Sam pășea furios încoace și în-colo prin fața colibei lui. Sub stratul de iarbă se găsea fier, mai mult decât suficient pentru a-și împlini Visul, dar nu putea începe săpăturile până nu se închei au o mulțime de pregătiri. Iar fiecare pas pe care se gândea să-l facă era descurajat de apariția altor probleme. Se simțea atât de frustrat, încât mușcă din țigara de foi, cât pe ce s-o reteze. Trebuia ca oamenii care trăiau deasupra zăcământului de cremene să fie intimidați de apariția lui Joe pentru a coopera. Dar dacă Joe pleca, se putea ca Bloodaxe sa profite de ocazie pentru a-l ucide. Temându-se de Joe, n-ar face-o pe față, dar nu i-ar fi fost peste mână să aranjeze un accident.

Lac de transpirație, Sam înjură.

— Dacă mor, o să fiu resuscitat în alt loc, atât de departe de locul ăsta, că s-ar putea să-mi ia o mie de ani până să mă întorc vâslind într-o canoe. Până atunci se vor găsi alții să extragă fierul și să construiască vaporul meu. Al meu! Al meu! Nu-i al lor! Numai al meu!

Exact în acele momente de furie, Lothar von Richthofen se apropie în goană.

— Am găsit doi oameni de care avem nevoie. Doar că unul nu-i bărbat, închipuiește-ți, o femeie inginer!

Bărbatul, John Wesley O’Brien, fusese inginer metalurg pe la mijlocul secolului al XX-lea. Femeia era pe jumătate mongolă-jumătate rusoaică și-și petrecuse mare parte din viață în comunitățile miniere din Siberia.

Sam Clemens dădu mâna cu ei și le spuse pe scurt ce avea de făcut în prezent și ce spera să realizeze în viitor.

— Dacă există un zăcământ mare de bauxită în apropiere, atunci putem construi tipul de vapor dorit, spuse O’Brien.

Era foarte emoționat, ca orice om căruia i se oferea speranța de a-și continua aici profesiunea pe care-o avusese pe Pământ. Existau mulți ca el, atât bărbați cât și femei, care vroiau sa lucreze, fie și pentru a-și omorî vremea: doctori care n-aveau nimic de făcut decât să imobilizeze vreun mădular rupt, tipografi care n-aveau litere de așezat în pagină pentru că nu găseau hârtie, poștași fără corespondență de dus, fermieri lipsiți de recolte, fierari fără cai de potcovit, gospodine fără copii de crescut, care găseau mâncarea gata preparată, nu erau nevoiți să meargă la cumpărături, iar curățenia nu le lua mai mult de cincisprezece minute, comis-voiajori care n-aveau ce vinde, predicatori a căror învățătură religioasă fusese pe deplin discreditată de însăși existența acestei lumi, contrabandiști lipsiți de mijloacele necesare fabricării ilegale de alcool din cereale, fabricanți de nasturi fără nasturi, pești și târfe a căror profesiune se dusese de râpă de supraoferta venită din partea amatorilor, mecanici fără mașini, specialiști în arta persuasiunii privați de absența reclamelor, producători de covoare având la dispoziție doar iarbă ori fibre de bambus pentru prelucrare, cowboy văduviți de cai ori vite, pictori frustrați de lipsa vopselelor și a pânzei, pianiști fără de piane, lucrători la calea ferată căutând fier, agenți de bursă fără acțiuni de negociat și așa mai departe.