Philip Farmer - Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

— Ticăloși cu inimă de piatră! răbufni el și ridică pumnul spre cer. Apoi râse trist și adăugă: Dar așa cum eu nu mă pot schimba, nici Ei nu pot lupta împotriva propriei lor cruzimi și nepăsări. Suntem cu toții prizonierii slăbiciunilor noastre.

Gândurile acestea nu-l ajutară să alunge cât de cât dorința de răzbunare. Va mușca mâna care-i dăruise viață eternă. Coliba lui din lemn de bambus se afla la poalele dealurilor, sub un arbore de fier uriaș. Deși era o cocioabă amărâtă, ea reprezenta un adevărat lux în acest ținut în care uneltele din piatră necesare pentru construirea unei case constituiau o raritate. Cei translatări aici erau nevoiți să se mulțumească cu locuințe încropite din te miri ce: tulpini de bambus îndoite și legate între ele cu împletituri din ierburi la vârf și pe părțile laterale și acoperite cu frunzele uriașe rupte din arborii de fier. Din cele cinci sute de varietăți de bambus din această vale, unele puteau fi despicate și fasonate, devenind cuțite care se toceau totuși aproape imediat.

Sam intră în colibă, se așeză pe patul improvizat și se acoperi cu câteva prosoape mari. Zgomotul difuz al petrecerii îl deranja. După ce se foi o vreme, cedă tentației de a mesteca o bucată de gumă de visat. Nu putea anticipa efectul: extaz, forme multicolore în permanentă schimbare, senzația că lumea era perfectă, dorința de a face dragoste sau o neagră deznădejde din care săreau să-l atace monștri, fantome acuzatoare, reminiscențe ale Pământului pierdut, arzând în flăcările iadului în vreme ce demoni fără chip își râdeau în barbă de țipetele lui.

Mestecă și-și înghiți saliva, dându-și imediat seama că greșise. Era deja prea târziu. Continuă să mestece, retrăind clipele în care, copil fiind, era cât pe ce să se înece dacă nu l-ar fi salvat cineva. „Asta a fost prima oară când am murit”, se gândi el, „ba nu, am murit la naștere. Ciudat, mama nu mi-a vorbit niciodată despre asta.”

O văzu pe mama lui zăcând în pat, cu părul încâlcit, pielea lipsită de orice culoare, pleoapele întredeschise, gura căscată, doctorul se ocupa de noul-născut — adică de Sam — și trăgea dintr-o țigară de foi. Vorbind cu jumătate de gură, se adresase tatălui:

— Nu prea merita salvat.

— Aveai de ales între a salva arătarea asta și mamă? întrebase tata.

Doctorul avea o claie de păr roșcat, o mustață roșcovană pe oală și ochi albaștri spălăciți.

— De obicei îmi îngrop greșelile, răspunsese el. Îți faci prea multe probleme. Voi salva boțul aista de came, deși, zău că nu merită, și o voi salva și pe ea.

Doctorul îl înfășase și-l pusese pe pat, după care se așezase i începuse să scrie într-un carnețel cu coperte negre.

— Te-apuci să scrii într-un moment ca ăsta? întrebase tata.

— Trebuie, răspunsese doctorul, și aș fi avansat mai mult dacă n-aș trăncăni atâta. Asta-i un jurnal al tuturor sufletelor pe are le aduc pe lume. Sper să scriu într-o bună zi o carte mare despre evoluția celor ce le-am dat viață, pentru a vedea dacă a ieșit vreunul mai de doamne-ajută. Dacă voi reuși să aduc în aceasta vale a plângerii un geniu, măcar unul, atunci pot să consider că a meritat să trăiesc. Dacă nu, înseamnă că mi-am risipit viața umplând lumea asta tristă cu dobitoci, ipocriți egoiști etc.

Micuțul Sam începuse să urle, iar doctorul spusese:

– Țipă ca un suflet pierdut în lupta cu moartea, nu ți se pare? Parc-ar fi pedepsit să poarte toate păcatele lumii pe umerii lui firavi.

— Ești un om ciudat, spusese tată-său. Rău, dacă mă gândesc bine. Fără frica de Dumnezeu.

— Da, plătesc tribut către Prințul întunericului.

Aerul din cameră era greu din cauza mirosului de sânge, respirației încărcate de alcool a doctorului, a duhorii de tutun și de sudoare.

— Cum îl veți boteza? Samuel? Așa mă cheamă și pe mine! înseamnă „numele lui Dumnezeu”. Glumesc și eu. Doi de Samuel, ce zici? Arată bolnăvicios, amărât, nu cred că apucă ziua de mâine. Dar dacă o să trăiască, are să regrete că n-a murit.

— Pleacă din casa mea, spurcăciune născută din diavol! răcnise tata. Ce fel de om ești? O să chem alt doctor! Nici măcar n-o să spun cuiva că ai asistat-o pe soția mea sau că mi-ai trecut pragul. O să alung din casa asta duhoarea ta nesuferită.

Nesigur pe picioare, doctorul își aruncase instrumentele murdare în geantă și o închisese cu un pocnet sec.

— Prea bine. Numai că din pricina ta am zăbovit în satul ăsta nenorocit, plin de proști. Drumul mă poartă spre lucruri mai mărețe și mai plăcute, prietene provincial. Știind că șarlatanii care slujesc de moașe în văgăuna asta sunt plecați din oraș, mi-am făcut milă cu tine doar fiindcă-s bun la inimă. M-am smuls din căldurica tavernei să bat drumul până aici și să salvez pruncul ăsta căruia i-ar sta mai bine mort, “infinit mai bine. Nu știu cum se face, dar asta-mi aduce aminte că trebuie să-mi plătești onorariul.

— S-ar cuveni să te azvârl afară din casă și să te răsplătesc doar cu blesteme! spusese tata. Dar oamenii trebuie să-și plătească datoriile, indiferent dacă le convine ori nu. Uite-ti cei treizeci de arginți.

— Arată mai degrabă a bucăți de hârtie, spusese doctorul. Ei, și-acum poți să-l chemi pe cel care-o să-ți recomande pilule, nebunie și moarte, dar ține minte că Doctorul Ecks ți-a smuls soția și pruncul din ghearele morții. Ecks, cantitate neglijabilă, eternul călător, străinul misterios, ticălosul devotat ideii de a-i ține-n viață pe alți ticăloși, iubitor al diavolescului whisky, de vreme ce nu suport romul.

— Afară! Ieși! strigase tata. Pleacă până nu te omor!

— Nu mai e nici un pic de recunoștință pe lumea asta, bolborosise Doctorul Ecks. Din nimic m-am născut, trec printr-o lume înțesată de proști și-n nimic mă voi întoarce. Ecks este egal cu zero.

Transpirând, stând cu ochii căscați și nemișcați ca aceia ai unei statui de piatră reprezentându-l pe Apollo, Sam urmărise întreaga dramă. Scena și actorii rămăseseră prizonierii unui glob de lumină gălbuie prin care fulgerară dâre de lumină roșiatică, după care totul dispăru fără urmă. Doctorul privise peste umăr înainte de a ieși din casă. Asta se întâmplase în Florida, Missouri, la data de 30 noiembrie 1835. Își scosese țigara de foi din gură și rânjise disprețuitor, dându-și la iveală dinții îngălbeniți dintre care răsăreau doi canini anormal de lungi și neverosimil de albi.

Imaginea clipi scurt și se stinse, de parcă ar fi fost o scenă dintr-un film care se oprește brusc. Pe ușa care apăruse la locul nașterii lui Sam, iar acum devenise intrarea în coliba lui din bambus, intră o altă siluetă. Rămase pentru o clipă profilată în lumina stelelor, apoi se făcu una cu umbrele dinăuntru. Sam închise ochii și-și luă inima în dinți, pregătindu-se să trăiască din nou momente de spaimă. Gemu și-i păru rău că mestecase gumă de visat. Știa totuși că dincolo de groază se întrezărea un grăunte de fericire. Ura ideea și, în același timp, o îndrăgea. Drama legată de nașterea sa fusese o nălucire, rod al minții lui care încerca să-și explice de ce era așa și nu altfel. Dar ce însemna această siluetă întunecată, care pășea tăcută și sigură ca și moartea? Din ce cotlon ascuns al minții lui apăruse creatura asta?

Auzi o voce baritonală:

— Sam Clemens! Nu te agita! N-am de gând să-ți fac vreun rău! Am venit să te ajut!

– Și ce dorești ca răsplată pentru asta? întrebă Sam. Bărbatul chicoti și spuse: