Philip Farmer - Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

— A apărut din senin și s-a mistuit în beznă. Ca un miraj, aprecie Sam. Dacă n-ai fi văzut-o și tu, aș fi crezut că-i o iluzie.

Sam se trezi. După noaptea petrecută pe punte, înțepenise și se simțea înfrigurat și dezorientat. Se rostogoli și privi printre gene la soarele care tocmai se înălța deasupra lanțului muntos dinspre răsărit.

Joe stătea întins pe spate lângă el, iar timonierul dormea lângă timonă.

Dar altceva îl făcu să se. ridice în picioare. Când coborî privirea, auriul soarelui se estompă și văzu că tot ce-l înconjur era verde. Noroiul care acoperise câmpiile și munții, așchiile și tot felul de resturi aduse de apă dispăruseră. Câmpia era acoperită de iarbă proaspătă, dealurile se făleau cu ierburi înalte, pâlcuri de bambuși, precum și cu stejari, tisă și arbori de fier uriași.

— Asta-i treaba, mormăi Sam, zâmbind mai mult fără voia lui, fiindcă încă nu-și revenise din uimire. Cineva sau ceva îi adormise pe toți cei de pe Dreyrugr și, în vreme ce nimeni nu-și dăduse seama de nimic, se efectuase incredibila operațiune de îndepărtare a noroiului și de înlocuire a vegetației. Această porțiune a Fluviului renăscuse!

Se simți neînsemnat, slab și neajutorat ca un nou-născut. Ce-ar putea face el, sau alt om, pentru a înfrunta niște ființe care aveau la dispoziție asemenea puteri nebănuite, încât reușeau să realizeze adevărate miracole?

Trebuia totuși să existe o explicație, măcar fizică. Totul fusese făcut prin intermediul științei și a capacității de a controla fără efort forțe inimaginabile; în asta nu era nimic supranatural.

Întrezări totuși o rază de speranță. S-ar putea ca vreuna dintre ființele acestea necunoscute să treacă de partea omenirii. De ce? Ca rezultat al vreunei bătălii mistice?

Curând se treziră și ceilalți. Bloodaxe și von Richthofen apărură pe punte în același timp. Văzându-l pe neamț, Bloodaxe se încruntă, fiindcă nu aprobase prezența lui pe puntea de du-netă, dar priveliștea vegetației renăscute îl uimi în așa măsură încât uită să-l mai alunge.

Razele soarelui căzură pe potirele de piatră de forma unor ciuperci. Aruncară scânteieri spre sute de apariții minuscule, movilite parcă alcătuite din ceață, care apăruseră brusc pe iarba din preajma pietrelor. Movilitele se unduiră asemenea unor valuri de căldură și, ca la un semn, se închegară în forme solide. Pe iarbă stăteau întinși sute de oameni: bărbați și femei. Erau goi-pușcă, iar lângă fiecare dintre ei se afla un maldăr de prosoape și câte un potir.

— O translație în bloc, murmură Sam către neamț. Cei care au murit din cauza defectării pietrelor de pe malul apusean. Oameni de pretutindeni. Singurul avantaj e că va trece multă vreme până să se organizeze și n-au habar că sub picioarele lor se găsește o sursă de fier.

— Dar cum găsim meteoritul? întrebă von Richthofen. Mai mult ca sigur că urmele lui au fost acoperite.

— Dac-o mai fi acolo, spuse Sam și scăpă o înjurătură. Pentru cel care-a făcut toate astea peste noapte nu era mare lucru să mute meteoritul, indiferent cât de mare ar fi fost. Oftă și continuă: Ori poate a căzut în mijlocul Fluviului și acum zace la sute de metri adâncime.

— Pari deprimat, prietene, spuse Lothar. Vino-ți în fire. În primul rând, poate că meteoritul n-a fost luat. Iar apoi, ce contează? N-o să-ți meargă mai rău decât până acum. Încă mai sunt femei, vin, cântece…

— Astea nu mă mulțumesc. În plus, nu admit ideea c-am fost resuscitați doar pentru a ne distra o eternitate întreagă. N-are rost să credem așa ceva.

— De ce nu? întrebă Lothar zâmbind. N-ai cum să știi ce le-a îndemnat pe ființele astea să creeze totul și să ne aducă aici. Poate se hrănesc cu sentimentele noastre.

Vorbele lui Lothar îi stârniră interesul. Simți că deprimarea nu-l mai apasă atât de rău. Îi veni o idee care, cu toate că în sine era întristătoare, îl umplu de entuziasm.

— Vrei să spui că am devenit o turmă înzestrată cu emoții? Iar păstorii noștri se îmbuibă cu hălci mari și suculente de iubire, costițe de speranțe, ficat de disperare, piept de râs, inimi de ură, chifle de orgasm?

— E o simplă teorie, se scuză Lothar. Dar e pe măsura altora, ba chiar mai bună decât ele. Nu mă deranjează că mă storc de sentimente. De fapt, aș putea fi unul dintre taurii lor de prăsilă, ca să zic așa. Si fiindcă veni vorba, ia te uită la frumusețea aceea de colo. Numai să m-apropii de ea, și gata!

Bine dispus pe moment, Sam se lăsă curând pradă unei tristeți iremediabile. Poate că neamțul avea dreptate. Dacă era așa, ființele umane aveau tot atâtea șanse de a câștiga în fața necunoscutului cât o vită care încearcă să-și păcălească stăpânul Până să fie înfrânt definitiv, taurul ar găsi prilejul de a împunge, chiar de a ucide.

Îi explică lui Bloodaxe cum stăteau lucrurile. Norvegianul îl privi neîncrezător.

— Cum găsim steaua căzătoare? Nu putem răscoli tot pământul căutând-o. Doar știi cât de îndărătnică e iarba asta. Cu unelte din piatră până și săparea unei gropi amărâte îți ia zile întregi. Si iarba crește curând la loc, acoperind-o.

— Trebuie să existe o soluție, spuse Sam. Măcar de-am avea un magnet natural ori vreun soi de detector de metale. Dar de unde?

Lothar își găsise de lucru făcând semne cu mâna către o blondă cu aspect statuar, aflată pe mal, dar nu-i scăpase nici o vorbă de-a lui Sam. Se întoarse și spuse:

— Din aer lucrurile apar cu totul diferit. Se poate întâmpla ca zeci de generații de agricultori să are pământul fără să-și dea seama că dedesubt se află o clădire. Dar un aviator, trecând pe deasupra acelui loc, vede imediat că acolo e îngropat ceva. Apare o schimbare de culoare față de restul peisajului, uneori chiar și vegetația arată altfel, deși lucrul acesta nu e valabil aici. Ade vămi e că pământul dezvăluie multe lucruri ascunse celui care zboară la înălțime. Solul are alt aspect deasupra ruinelor.

Sam se însufleți.

— Vrei să spui că dacă ți-am construi un planor ai putea descoperi locul?

— Tare mi-ar plăcea, spuse Lothar. Poate reușim într-o bună zi. Trebuie doar să urcăm destul de sus pe munte și să privi atent în vale.

Plin de încântare, Sam trase o sudalmă.

— Mare noroc pe capul nostru că te avem printre noi. N-aș fi aflat niciodată asemenea lucruri. Apoi se încruntă: Dar nu putem urca prea sus. Uită-te la munții ăștia. Se ridică drepți, netezi și alunecoși ca politicienii care nu mai recunosc promisiunile pe care le-au făcut în timpul campaniei electorale.

Neavând răbdare să-i asculte, Bloodaxe îi întrebă ce puneau la cale. Sam îi explică.

— Deci până la urmă, amicul ne-ar putea fi de folos, spuse Bloodaxe. Asta n-ar fi o problemă de netrecut, numai să găsim Cremene. Până la vreo trei sute de metri înălțime putem ciopli trepte în peretele muntelui. O să ne ia ceva timp, dar merită.

– Și dacă n-avem cremene? întrebă Sam.

— Putem răzbate cu ajutorul explozibililor, afirmă Bloodaxe. Facem praf de pușcă.

— Pentru asta avem nevoie de excremente umane, de care iau ducem lipsă, spuse Sam. Iar din bambus și pin obținem mangal. Dar de unde sulf? Poate nici nu găsim așa ceva prea lesne.

– Știm că e din abundență la vreo șapte sute de mile în josul Fluviului, explică Bloodaxe. Să luăm lucrurile pe rând. Întâi trebuie să localizăm meteoritul. După ce facem asta, trebuie să amânăm excavațiile până construim un fort pentru a apăra zona. Vă spun eu, s-ar putea să fim primii, dar în nici un caz singurii. Atrași de miros, oamenii vor veni ca lupii, din toate părțile. Vor apărea puzderie și va trebui să luptăm împotriva tuturor ca să ținem fierul numai pentru noi. De aceea, întâi găsim steaua și apoi săpăm s-o păstrăm.