Philip Farmer - Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

Căpetenia și oamenii lui s-au rugat, apoi au început să escaladeze o serie de cascade. Forța supraumană a lui Tehuti-Joe Miller i-a ajutat să depășească multe piedici. Alteori, masivitatea lui devenea o povară și un pericol.

Au continuat să urce, tot timpul uzi din cauza umezelii din aer. Când au ajuns la o stâncă al cărui perete neted ca gheața avea înălțimea de trei sute de metri și-au pierdut orice speranță. Pornind în recunoaștere, au găsit o frânghie atârnând pe fața stâncii. Era alcătuită din prosoape legate unul de altul. Joe i-a încercat rezistența și a urcat pe ea folosindu-și forța brațelor și împingându-se cu picioarele și a ajuns în vârf. A privit în jos spre cei care-l urmau. Căpetenia, care pornise prima, a obosit curând și, ajuns la jumătatea distanței, n-a mai fost în stare să urce. Joe l-a tras cu tot cu frânghia extrem de grea până sus. Apoi a procedat la fel și cu ceilalți.

— De unde, Doamne iartă-mă, apăruse frânghia? întrebă von Richthofen.

— Le pregătise cineva drumul, spuse Clemens. Ținând seama de nivelul scăzut al tehnologiei de pe această planetă, nimei n-ar fi găsit o modalitate de a duce frânghia pe vârf ca s-o lege acolo. Un balon ar fi reușit să ducă un om până sus. S-ar putea confecționa un balon din piele de Balaur de Fluviu sau din piele de om, să știi. Iar hidrogenul îl poți obține trecând abur peste mangal supraîncălzit în prezența unui catalizator potrivit. Dar în lumea asta săracă în metale, de unde catalizatori? Hidrogenul poate fi produs și fără catalizator, dar cu un consum enorm de combustibil. Ei însă n-au găsit nici urmă de cuptoare necesare pentru producerea hidrogenului. Pe de altă parte, de ce-ar fi lăsat prosoapele? Dacă mai aveau nevoie de ele? Nu, o persoană necunoscută, să-i zicem Necunoscutul Misterios, a pus frânghia aceea pentru Joe și pigmei. Sau pentru cine s-ar întâmpla să treacă pe acolo. Să nu mă-ntrebi cine sau de ce a făcut asta. Ai răbdare. Mai sunt multe de spus.

Cărând cu ei frânghia, au parcurs câteva mile pe platoul Scăldat în lumina crepusculară și cețoasă. Au ajuns la o altă stâncă de unde au văzut că Fluviul se lărgea deasupra lor într-o cascadă. Joe socotea că era atâta apă acolo, încât până și luna Pământului putea pluti pe ea. Nu s-ar fi mirat prea mult dacă marele astru negru-argintiu ar fi apărut pe buza cascadei și s-ar fi prăbușit în acel tunet al apei, spărgându-se în bucăți de pietrele din vâltoare.

Vântul șfichiuitor s-a întețit; ceața a devenit tot mai densă. Picăturile de apă se condensau pe prosoapele în care se înfofoliseră din cap până în picioare. Stânca din fața lor era netedă ca oglinda și cădea perpendicular pe cea abia escaladată. Vârful i se pierdea în negură; putea avea la fel de bine cincisprezece Iau trei mii de metri înălțime. Au cercetat baza ei, sperând să găsească măcar o fisură. Și au aflat-o. Era un intrând la joncțiunea platoului cu stânca. Dar atât de scund, încât i-a silit să intre târâș, pe coate și genunchi. Joe și-a ros umerii de pereți. Stânca era însă netedă, de parcă tunelul fusese făcut de un om, iar apoi lustruit până la dispariția oricărei asperități.

Tunelul urca prin munte la un unghi ceva mai mic de 45 de grade. Lungimea lui nu putea fi apreciată. Când ajunseră la capătul celălalt, umerii lui Joe sângerau și, cu toate că se înfășurase în prosoape, palmele și genunchii îi erau carne vie.

— Nu pricep, spuse von Richthofen, am impresia că munții au fost modelați în așa fel încât să constituie un obstacol în drumul oamenilor spre capătul Fluviului. De ce a fost tunelul acesta săpat în stâncă pentru a permite trecerea nepoftiților? Și de ce nu exista un tunel în primul perete de stâncă?

— Ar fi fost vizibil pentru toate santinelele sau patrulele din ținut, răspunse Clemens. Al doilea perete stâncos era învăluit în ceață.

— Frânghia din prosoape albe pare mult mai evidentă, nu se lăsă Lothar.

— Poate c-a fost pus acolo cu puțin timp înainte de venirea lui Joe, spuse Clemens.

Von Richthofen râse.

— Pentru numele lui Dumnejeu, lază-mă pe mine ză zbun! La urma urmei, e poveztea mea.

– Și e gogonată ca și tine, îl puse la punct Clemens, făcând aluzie la înfățișarea mătăhăloasă a lui Joe.

— Pietrele zi betzele pot ză-mi frângă coaztele.

Au mai parcurs zece mile de-a lungul altui platou. Au dormit chinuit, au mâncat, apoi au început urcușul. Deși versanții erau foarte abrupți și accidentați, puteau fi escaladați. Principalul dușman îl constituia lipsa de oxigen. Respirau gâfâit și erau nevoiți să se odihnească din ce în ce mai des.

Pe Joe deja îl dureau picioarele. Nici n-a întrebat dacă se poate odihni. Atâta vreme cât ceilalți erau în stare să pășească mai departe, trebuia să-i însoțească.

— Joe nu poate sta în picioare la fel de mult ca omul, interveni Clemens. Toți membrii speciei lui suferă de platfus. Greutatea lor e prea mare pentru orice biped. Nu m-ar mira dacă specia din care face parte a dispărut tocmai din pricină că li s-a prăbușit bolta piciorului.

— Ztiu eu un zbeșimen de Homo Sapiens care-o ză ze bră-buzeazcă la bământ cu nazul frânt dacă zi-l bagă unde nu-i fierbe oala, spuse Joe.

Au tot urcat până când Fluviul, cât era el de lat, se vedea dedesubtul lor doar ca un firicel. Nici firicelul acesta nu putea fi văzut tot timpul din cauza norilor. Zăpada și gheața făceai ascensiunea și mai primejdioasă. Au găsit apoi un drum de coborâre spre un alt platou și au orbecăit prin ceață înfruntând un vânt care urla și-i lovea cu sălbăticie.

S-au trezit lângă o deschizătură uriașă aflată în munte. Din ea țâșnea Fluviul, iar versanții munților se ridicau netezi și verticali în jurul lor. Nu-și puteau continua drumul decât pătrunzând în deschizătura aceea. Mugetul produs la gura ei era atât de puternic, încât semăna cu vocea unui zeu care vorbea tunători ca moartea, iar ei nici nu se puteau auzi unul pe altul.

Joe Miller a descoperit o brână îngustă care pătrundea în peșteră la mare înălțime deasupra apei. A observat căpetenia așezându-se înapoia lui. După o vreme a înțeles că pigmeii considerau călăuză și sprijin. Când strigau să se facă auziți în ciuda urletului apei, îl numeau Tehuti. Nu părea ceva neobișnuit,! însă înainte simțise nuanțe de batjocură în modul cum foloseau acest nume. Acum devenise adevăratul lor Tehuti.

— E ca și cum l-am numi pe prostul satului Iehova sau cam așa ceva, îl întrerupse iarăși Clemens. Când n-au nevoie de ajutorul zeilor, oamenii își bat joc de ei. La ananghie, îi tratează cu respect. Am putea spune că Thot îi conducea prin poarta către Lumea Umbrelor. Sigur, cad în păcatul comun omenirii de a transforma orice coincidență în simbol. Câine fără purici nu se poate.

Joe Miller respira precipitat, iar nasul lui grotesc fremăta, la fel ca și pieptul, aducând a foale. Retrăirea acelor sentimente deșteptase multe spaime uitate.

Brâna nu semăna cu tunelul săpat în munte. Nu fusese pregătită pentru ei. Era presărată cu colți de rocă, și din ea lipseau porțiuni, iar uneori urca atât de sus, încât Joe trebuia să se târâie pe burtă pentru a se strecura printre ea și tavanul peșterii. Bezna îl făcea să se simtă orb, de parcă cineva îi scosese ochii. Nici auzul nu-l ajuta prea mult, fiindcă vuietul apei îl asurzea. Nu-i rămăsese decât pipăitul pentru a se orienta și uneori devenea atât de agitat, încât se întreba dacă nu cumva și acest simț îl trădase. Ar fi renunțat cu totul, numai că, dacă ar fi făcut-o, cei din spatele lui nu și-ar fi putut continua drumul.