Philip Farmer - Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

— Pentru ce să plătesc? mormăi Sam și-și mușcă țigara de foi. Ce crime am comis? N-am suferit de ajuns pe Pământ pentru cele făptuite de mine, ba chiar și pentru cele nefăcute?

Moartea venise să-l ia de pe Pământ și se bucurase fiindcă asta însemna sfârșitul tuturor durerilor. Nu mai trebuia să jelească suferințele și moartea iubitei lui soții și a fiicelor și nici să se întunece la chip fiindcă se simțea răspunzător de moartea singurului fiu, care pierise din neglijența lui. Sau fiul se îmbolnăvise din pricina lipsei lui de precauție? Unde îi fusese mintea când lăsase cuvertura să alunece și să-l lase expus pe micuțul Langdon în timpul plimbării cu sania pe o zi atât de friguroasă de iarnă?

— Nu! exclamă Sam, făcându-l pe Joe să se foiască și pe timonier să bolborosească ceva în nordică.

Lovi cu pumnul în palma deschisă a celeilalte mâini și Joe mormăi ceva neinteligibil.

— Doamne, de ce trebuie să mă simt vinovat pentru tot ce-am făptuit? strigă Sam. Acum nu mai contează! Toate păcatele s-au șters; am pornit-o de la capăt, cu sufletele curate.

Ba conta. N-avea importanță că toți morții trăiau din nou, bolnavii erau sănătoși, iar faptele rele rămăseseră atât de departe în timp și spațiu, încât trebuia să fie iertate și uitate. Omul nu-și putea renega faptele și gândurile pe care le avusese pe Pământ.

Regretă că n-avea cu sine gumă de visat. Ea l-ar fi făcut fericit alungând remușcările care nu-i dădeau pace.

Pe de altă parte, ar fi putut la fel de bine să-i zgândărească suferința. N-avea cum să știe dacă nu va trăi un sentiment atât de adânc de groază, încât să-și dorească moartea. Fiind din, cale-afară de înspăimântat de monștrii care-l amenințaseră în somn după ultimul consum de gumă, acum nu mai îndrăznea nici să se gândească la ea. De data asta, poate… Ba nu!

Micuțul Langdon! Nu-l va revedea nicicând! Nu avea decât doi ani și patru luni când murise, iar asta însenina că nu fusese resuscitat în Valea Fluviului. Același lucru era valabil cu toți copiii care decedaseră pe Pământ înainte de a împlini cinci ani. Cel puțin pe planeta aceasta. Era de presupus că trăiau cu toții, probabil pe alta. Din motive pe care Sam nu le cunoștea, cei care se ocupau de resuscitare hotărâseră să nu-i aducă aici pe sugari. Nu i se va oferi prilejul de a-și repara greșeala.

Tot astfel, nu le va mai găsi nici pe Livy sau pe fiicele lui: Sarah, Jean și Clara. În nici un caz de-a lungul Fluviului lungi de douăzeci de mii de mile, pe malurile căruia trăiesc treizeci și șapte de miliarde de oameni. Chiar dacă cineva ar fi pornit de la un capăt, privind fiecare persoană de pe un singur mal, iar apoi, ajungând la celălalt, s-ar fi întors pe malul opus fără să-i scape nimeni, i-ar fi trebuit… cât oare? O milă pătrată cercetată pe zi ar însemna un drum de, să zicem 365 în 40 000 000, cât făcea asta? Nu se pricepea să socotească în gând, dar sigur rezultau mai bine de 109 000 ani.

Chiar dacă cineva ar fi fost în stare să parcurgă o distanți atât de istovitoare asigurându-se că nu i-a scăpat nici un chip, tot se putea întâmpla ca după o sulă de mii de ani să nu-l vadă. Persoana căutată putea să fi murit înaintea celui ce o căuta și să fi fost azvârlită în josul Fluviului, adică în urma celui care-o lăuta. Ori se putea ca persoana căutată să treacă în timpul nopții pe lângă cel ce-o căuta.

Poate că exista însă și o altă cale. Exista posibilitatea ca ființele care se ocupau de această vale a Fluviului și de resuscitare să aibă puterea de a localiza pe oricine ar fi voit. Sigur.posedau un fișier central sau vreun alt mijloc de stabilire a identității sau locului în care se aflau diferiți locuitori ai văii.

Ori, dacă nu posedau așa ceva7, puteau fi siliți să plătească centru ceea ce făcuseră.

Relatarea lui Joe Miller nu era o invenție. Prezenta unele aspecte foarte neclare, însă ele trezeau un sentiment reconfortant. Cu alte cuvinte, acea persoană sau ființă fără de nume voia ca locuitorii văii să aibă cunoștință de turnul învăluit de cețurile mării de la polul nord. De ce? Sam nu știa și nici nu putea emite vreo teorie. Dar tunelul acela fusese săpat în stâncă pentru a îngădui oamenilor să descopere turnul. Acolo se afla cu siguranță lumina care putea să alunge vălul de ignoranță. Sam era convins de asta. Se cuvenea să nu uite bine cunoscuta istorie a acelui englez, Burton sau Perkin, dar mai curând Burton, care sc trezise înainte de termen, în faza pregătitoare a resuscitării. Evenimentul acesta era la fel de întâmplător ca și tunelul săpat prin munte?

Tot astfel avusese și Sam Clemens primul lui vis, pe care îl alimentase până ce devenise Marele Vis. Pentru a-l transforma in realitate, avea nevoie de fier, mult fier. De aceea îl convinsese pe Erik Bloodaxe să plece în expediție în căutarea sursei securii lui. Sam nu se prea aștepta să afle cantități suficiente de metal pentru a construi uriașul vapor, dar nordicul avea să-l ducă în pusul Fluviului, spre marea polară,

Având un noroc pe care nu-l merita — și simțea că nu e demn de nimic bun — se găsea în preajma unei cantități mai mari de metal decât nădăjduise. Asta nu însemna că își pierduse orice speranță.

Avea nevoie de oameni pricepuți. Ingineri care să cunoască metode de extragere a fierului conținut de meteorit, de topire și de turnare, dar și de tehnicieni pentru sutele de componente ale vaporului.

Îl împunse pe Joe Miller cu vârful piciorului în coaste și-i spuse:

— Scoală-te, Joe. Curând are să plouă.

Titantropul mârâi și se ridică întinzându-se, amintind de un turn care răsare din ceață. În lumina stelelor, dinții îi sclipiră. Îl urmă pe Sam, iar scândurile din lemn de bambus scârțâiră sub greutatea lui. De sub punte se auzi o înjurătură în nordică.

Munții de pe ambele maluri erau acum acoperiți de nori, iar întunericul cobora asupra văii, scoțând în evidență strălucirea nemiloasă a celor douăzeci de mii de stele gigantice și a norilor de gaz. În scurt timp, după ploaia torențială de jumătate de oră, norii aveau să se risipească.

Fulgerul vârstă cerul pe malul estic; tunetul bubui la câteva secunde în urma lui. Fulgerul îl speria întotdeauna sau, mai curând, pe copilul din el. Îi brăzda trupul și-i arăta chipurile tulburate sau tulburătoare ale celor pe care-i jignise, insultase sau dezonorase, iar dincolo de ele se găseau chipuri nedeslușite care-i puneau în cârcă păcate nenumite. Fulgerul se zbătea în sufletul lui; în asemenea momente credea în existența unui Dumnezeu răzbunător, hotărât să-l ardă de viu, să-l copleșească prin dureri de neînchipuit. Undeva printre nori se afla Judecătorul Neîndurător căutându-l pe Sam Clemens.

— Z-aude un tunet în zozul Fluviului, spuse Joe. Ba nu! Nu-i tunet. I-azcultă! Nu-l aiji? E șeva șiudat, zeamănă a tunet, da-i altceva.

Sam ascultă și simți că pielea i se încrâncenează de frig. Dinspre aval răsună un duduit slab. În clipa în care auzi un bubuit ceva mai tare din amonte, senzația de frig se accentua.

— Ce naiba se-ntâmplă?

— Nu te zberia, Zam. Zunt alături de tine.

Numai că și el începuse să tremure.

Un fulger răspândi dâre de lumină albicioasă pe malul răsăritean.

Sam tresări și exclamă:

— Isuse! Am văzut ceva licărind.

Joe se apropie ocrotitor și spuse:

— Zi eu am văjut! Nava! Ztii, șea pe care-am văjut-o dea-zupra turnului. Dar a dizpăriit.

Joe și Sam rămaseră tăcuți și scrutară întunericul. Fulgerul explodă iar, însă de astă dată deasupra Fluviului nu se mai zări forma albă, ovoidală.