Philip Farmer: Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

Pe un cadru mare din lemn, în formă de X și așezat cu capul în jos, având picioarele legate de părțile de sus ale X-ului și brațele de părțile de jos, se afla Goring.

Sam privi în jur. În ușa fabricii de tratare a excrementelor stăteau câțiva bărbați care discutau și beau. Sam hotărî să nu se apropie prea mult pentru a încerca să vorbească cu Firebrass. Murea de curiozitate să afle de ce fusese băgat în cușca, dar nu îndrăznea să-l întrebe. Trebuia ca mai întâi să afle cât mai multe și să revină la adăpostul din interiorul barajului. După câte văzuseră până acum, situația părea disperată. Cel mai bine era să se furișeze din țară în timpul ploii. Putea să arunce barajul în aer și să lase apa să măture totul, inclusiv forțele din Soul City, dar nu voia să piardă vaporul. Atâta vreme cât mai exista vreo șansă de a-l recupera, va lăsa barajul în picioare.

Merseră până la cușca lui Firebrass, sperând că văzându-i nu va începe să-i strige. Numai că el stătea aplecat, rezemându-și capul de barele din bambus. Goring gemu. Nu se oprirăm și curând dădură colțul clădirii.

Preumblarea lor cu pași rari și parcă bețiviți îi duse până în preajma clădirii mari unde locuise Fred Rolfe, susținător de-al Regelui Ioan în Consiliu. Numărul mare de gărzi înarmate din jurul ei îl convinse pe Sam că înăuntru se afla Hacking.

Era o casă cu un etaj construită din bușteni și lemn de bambus. Ferestrele nu aveau storuri și în lumina care răzbătea prin ele văzură câțiva oameni. Deodată Lothar îl strânse pe Sam de braț și-i spuse:

— Uite-o! Gwenafra!

Părul ei blond, lung și chipul palid sclipeau în lumina torțelor. Stătea lângă fereastră și discuta cu cineva. După o clipă, se îndepărtă și în dreptul ferestrei apăru Elwood Hacking cu fața negricioasă și părul vâlvoi. Lui Sam îi veni să verse, Hacking o alesese drept femeia lui pentru noaptea aceea.

Gwenafra nu părea înspăimântată, ci mai curând calmă, dar ea, deși nestatornică și lipsită de inhibiții mai tot timpul, se putea dovedi distantă când situația o impunea.

Îl trase pe Lothar de acolo.

— Acum nu putem face nimic, iar dacă intervenim în vreun fel îi punem viața în pericol.

O vreme, umblară de colo-colo, privind cercetător la alte fabrici și băgând de seamă că rugurile se întindeau de-a lungul pereților cât puteau cuprinde cu privirea. Pe lângă cetățeni din Soul City, depistară ulmaki și o serie de orientali. Sam se întrebă,dacă aceștia erau burmezi, thailandezi și ceylonezi din Noua Epocă de Piatră care trăiau pe celălalt mal al Fluviului față de Selinujo.

Pentru a ieși din Parolando aveau de trecut zidul. Dacă voiau să coboare pe Fluviu spre Selinujo era necesar să fure câteva bărci mici. Habar n-aveau ce se întâmplase cu Publiujo și Tifonujo, dar bănuiau că aceste țări se aflau pe lista de priorități a lui Hacking. Era o prostie să-și caute scăparea spre nord în Țara lui Chernsky. Ieyasu va pomi împotriva acesteia imediat ce va afla despre invazia din Parolando, dacă nu cumva o și făcuse.

Era o ironie să-si caute refugiu tocmai în tara ai cărei cetățeni fuseseră izgoniți din Parolando, interzicându-li-se accesul.

Socotiră că era mai bine să se întoarcă la baraj, să povestească ce văzuseră pentru a face planuri împreună cu ceilalți. Ora la care cădea ploaia rămânea cea mai potrivită pentru a fugi.

Se ridicară și porniră la drum, intenționând să dea ocol colibelor care-i găzduiau pe dușmani și femeile lor captive.

Nici nu intraseră bine în zona de umbră oferită de un uriaș arbore de fier, când Sam simți ceva strângându-i-se în jurul gâtului, venind din spate. Încercă să țipe, să se răsucească, zbătându-se, dar degetele se strânseră și mai tare în jurul gâtlejului și-și pierdu cunoștința

Se trezi gâfâind și tușind și se pomeni tot sub arborele de fier. Dădu să se ridice, însă auzi o voce mârâind amenințător:

— Nici să nu te gândești! Stai potolit, altfel îți crap capul cu securea!

Privi în jur. Având mâinile legate la spate și un căluș în gură, Lothar ședea, rezemat de un brad tânăr la vreo douăzeci de metri distanță. Cel care i se adresase era un bărbat solid cu umerii din cale-afară de lați, pieptul masiv și brațe musculoase. Purta un kilt negru și o mantie de culoare închisă și ținea în mână o secure de mărime potrivită. În tecile de la centură avea un tomahawk și un cuțit, amândouă din oțel, precum și un pistol Mark I.

— Tu ești ăla de i se spune Sam Clemens? întrebă el.

— Exact, răspunse Sam încet. Ce înseamnă asta? Cine ești?

Bărbatul mătăhălos își întoarse capul spre Lothar, fluturându-și părul lung și bogat.

— L-am dus mai departe, să n-audă ce-avem noi de discutat. M-a trimis cineva pe care-l cunoaștem amândoi.

Sam rămase tăcut o vreme, apoi spuse:

— Necunoscutul Misterios?

Omul mârâi în semn de aprobare și continuă:

— Da, Așa spunea că i te adresezi, Necunoscut ajunge. Cred că știi despre ce-i vorba, așa că n-o să pierdem vremea trăncănind prea mult. Ești mulțumit c-am vorbit eu el?

— Așa s-ar cuveni, recunoscu Sam, Mi-e limpede că l-ai întâlnit. Ești unul dintre cei doisprezece pe care i-a ales, E bărbat, nu?

— Nu l-am căutat, i-o întoarse bărbatul. Dar să-ți zic ceva, n-am cunoscut vreun om, fie el roșu, negru sau alb care să mă fi băgat in răcori pân-acum. Da’ Necunoscutul ăsta e-n stare să facă și un urs grizzly s-o rupă la sănătoasa doar dacă se uită la el. Nu că m-aș teme, pricepi, numai că mă face să mă simt, nu știu cum… ciudat. De parc-aș fi o gaiță jumulită. Da’ să lăsăm asta. Mi se zice Johnston. Ar fi cazul să-ți povestesc pe scurt despre mine, fiindcă ne-ar scuti de alte vorbe mai târziu. John Johnston. M-am născut în New Jersey prin 1827, cel puțin așa cred, și-am murit la Los Angeles într-un spital al veteranilor pe la 1900. Între una și alta, am fost vânător în Munții Stâncoși. Până să ajung pe Fluviul ăsta, am luat gâtul la vreo sută de indieni, dar niciodată n-a trebuit să omor vreun alb, nici măcar francez. Asta până am venit aici De-atunci încoace, am luat destule scalpuri de albi.

Se ridică și începu să se plimbe de colo-colo. În lumina stelelor pârul lui părea negru, dar lăsa impresia că la vreme de zi era roșcovan.

— Acum vorbesc al naibii de mult, față de altădată, continua el. În valea asta n-ai unde să scapi de oameni. De-aceea m-am și înrăit.

Când porniră spre Lothar, Sam Îl întrebă:

— Cum de-ai ajuns până aici? Și tocmai în asemenea momente…

— Necunoscutul mi-a zis unde o să te găsesc, mi-a povestit despre tine și vapor, Turnul Cețurilor și câte altele. Ei, ce-atâta vorbărie? Doar știi Am fost de acord să te găsesc și să plec cu tine pe vapor. De ce nu? Și-așa nu-mi place să stau mult intr-un loc. N-ai loc să te miști în voie; nici nu te-ntorci bine și dai nas în nas cu cineva. Mă aflam la vreo treizeci de mii de mile mai la deal când m-am trezit într-o noapte cu omul acela ascuns în umbră. Am avut o discuție lungă în care el a vorbit mai tot timpul. Apoi m-am ridicat și-am pornit-o la drum. Auzisem de unele lucruri ce se petreceau prin locurile astea. Am ajuns aici când bătălia era în toi și de atunci încoace te tot caut. I-am auzit pe niște negri; ziceau că nu-ți găsiseră cadavrul. Așa că m-am furișat peste tot trăgând cu ochiul și cu urechea. A și trebuit să-l omor pe unul dintre arăboii ăștia fiindcă mi-a ieșit în cale pe neașteptate. Și oricum mi-era foame.