Philip Farmer - Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

— Nu știu cum se face, dar s-a întâmplat un miracol și nu m-am rănit grav, constată Sam. Doar câteva zgârieturi și tăieturi de la cioburi.

— N-am mai avut timp ză-mi bun armura, spuse Joe. Dar mi-am reguberat zegurea. Uite o zabie bentru tine zi-un biztol, câteva gloanze zi praf.

— Cine dracu’ ne-a atacat, Joe?

— Habar n-am! Uite-i! Vin prin zbaziilc goale din zidul de la docuri.

Cerul era spuzit de stele strălucitoare. Norii care aduceau M,oaia în fiecare noapte la ora trei nu apăruseră încă, însă ceața de deasupra Fluviului era deasă. Dinspre Fluviu apăreau puhoaie de invadatori care se adăugau celor sosiți deja și răspândiți pe întreg cuprinsul câmpiei. Dincolo de zidurile de apărare trebuia să fie o flotă.

Singura care se putea apropia fără a declanșa alarma era cea din Soul City. Orice alte vase care s-ar fi apropiat la această oră ar fi fost detectate de spionii pe care Sam și Ioan Fără-de-Tară îi plasase de-a lungul Fluviului, chiar pe teritorii ostile. Nu putea fi Ieyasu; potrivit unui raport primit cu puțin înainte de miezul nopții, flota acestuia se afla în port.

Joe se uită cu băgare de seamă pe deasupra unui morman de lemne și spuse:

— La palatul lui Ioan are log o bătălie pe șinste. Iar caza de oazbeți, unde ztăteau Hacking zi băiezii lui, arde.

Flăcările luminară cadavrele care zăceau pe pământ și siluetele minuscule încleștate în jurul fortificațiilor din bușteni aflate în jurul palatului. Apoi câțiva oameni împinseră tunul și chesonul în fața fortificațiilor.

— Uite mașina lui Ioan! exclamă Sam și arătă cu degetul spre vehiculul care oprise în spatele chesonului.

— Da, zi tunul noztru! remarcă Joe. Da-z oamenii lui Hacking zi vor ză-l zgoată pe Ioan din cuibuzorul lui de nebunii.

— S-o ștergem repede de aici! îl îndemnă Sam, pășind peste movila de lemne și pornind în direcție opusă. Nu reușea să priceapă de ce invadatorii nu trimiseseră oameni la locuința lui. Racheta care-o lovise venise dinspre câmpie. Iar dacă Hacking și ai lui se s trec uraseră din casa de oaspeți pentru a lansa un atac-surpriză, simultan cu o lovitură dinspre vasele cu așa-zisul minereu, atunci Sam ar fi trebuit să fie prima țintă, alături de Ioan.

Va afla mai târziu ce se întâmplase, dacă va mai apuca. Nenorocirea cea mare era că oamenii lui Hacking puseseră mâna pe tun. În chiar clipa când gândi asta, auzi bubuiturile lui; una, două, trei. Din fugă, aruncă o privire peste umăr și văzu cum prin fumul gros zburau bucăți de lemn. În zidurile palatului se căscau găuri mari, iar următoarele proiectile aveau să-l transforme într-un morman de ruine.

Faptul că invadatorii puseseră gheara pe tun avea și o latură pozitivă. Cantitatea de proiectile era limitată la cincizeci de bucăți. Chiar dacă în zăcăminte se aflau cantități mari de fier-nichel, metalul nu se găsea pe toate drumurile ca să fie risipit pentru fabricarea de muniție.

Văzu coliba lui Cyrano și a lui Livy. Ușa stătea deschisă, dar înăuntru nu era nimeni. Privi către deal. Purtând doar un kilt și având o floretă într-o mână și un pistol în cealaltă, Lothar von Richthofen alerga spre el. Gwenafra se afla la câțiva pași în urma lui, înarmată cu un pistol și cărând un săculeț cu gloanțe și pachete de praf de pușcă.

Curând se apropiară și alții de Sam, Printre ei se numărau și câțiva arcași.

Îi strigă lui Lothar să-i organizeze și se întoarse să privească spre câmpie. Docurile încă viermuiau de oameni. Dacă tunul ar fi fost întors pentru a-i prinde pe toți îmbulziți și în imposibilitatea de a se retrage, ar fi fost minunat. Dar tunul fusese mutat de lângă palatul lui Ioan, care ardea cu vâlvătăi, și acum era îndreptat spre cetățenii din Parolando ce se grăbeau să urce dealul.

Apoi, printr-o spărtură largă din zid, apăru un vehicul mare și negru. Sam strigă îngrozit Era Balaurul de Foc III dat lui Hacking. Dar unde erau cele trei amfibii din Parolando?

Imediat după aceea văzu două dintre ele apropiindu-se de dealuri. Deodată, tunurile cu abur din turelele lor începură să bolborosească șuierător, iar oamenii — oamenii săi! — căzură.

Cei din Soul City capturaseră vehiculele amfibii!

Oriunde privi nu văzu decât încleștări furioase. Unii luptau în jurul Vaporului. Îi scăpă un nou strigăt, pentru că nu suporta gândul distrugerii lui. Dar nici un proiectil nu căzu în preajma vaporului. Dușmanii îi acordau aceeași grijă ca și Sam.

De pe dealurile din spatele lor veni în zbor o salvă de rachete care le trecură pe deasupra capetelor și explodară în mijlocul armatei dușmane. Salva de răspuns nu întârzie; zeci de flăcări roșiatice brăzdară aerul; traiectoria unor rachete era atât de joasă, încât putură vedea, ca o învârtejire, corpurile lor cilindrice, cozile lungi din bambus, apoi auziră vâjâitul uneia grozav de mari trecând la vreo trei metri pe deasupra creștetelor. Racheta aproape că atinse coama dealului și explodă cu un bubuit asurzitor pe cealaltă coastă. Frunzele unui arbore de fier începură să se cearnă Sa pământ.

Următoarea jumătate de oră ort poate două ore? — deveni un haos de țipete ascuțite, răcnete, strigăte, duhoare înțepătoare de praf de pușcă, miros dulceag de sânge, acrișor de sudoare, un amestec amețitor. Luptătorii din Soul City atacară dealul în câteva rânduri, clar tot de atâtea ori fură respinși de rachete, gloanțe din plastic de calibrul 69 milimetri, proiectil azvârlite de arbalete și săgeți pornite din arcuri. Apoi, un ultim atac îi aduse pe atacatori pe panta dealului și de astă dată apărătorii îi azvârliră îndărăt luptând cu florete, săbii, securi, bâte, sulițe șl pumnale.

Având blana păroasă mânjită de sânge — atât al lui cât și al altora — Joe Miller își rotea necruțătoarea secure cu tăișul din fier-nichel, cântărind aproape patruzeci de kilograme, fixată pe un mâner din lemn de stejar gros de zece centimetri și lung de un metru și jumătate. Securea sfărâma scuturi din stejar și zdrențuia armuri din piele, azvârlea în lături florete, sulițe și securi, spinteca piepturi, reteza brațe și grumazuri și înjumătățea țeste. Atunci când dușmanii șovăiau să-l atace, năvălea el asupra lor. În câteva rânduri, luptând de unul singur, dispersă și zădărnici încercările de cucerire a dealului.

Dușmanii traseră în Joe Miller și cu pistoalele cu cremene Mark I, însă erau atât de înspăimântați de el, încât nu reușeau să ochească bine, iar gloanțele mari din plastic îl ocoleau.

O săgeată îl nimeri pe Joe în brațul stâng, iar un luptător dușman mai curajos, ori mai curând nechibzuit, păși până sub secure și-și înfipse spada în coapsa lui Joe. Acesta făcu o mișcare cu capătul de lemn și sfărâmă falca adversarului, apoi, fulgerător, îi tăie capul cu securea. Joe mai putea merge, dar pierdea sânge cu repeziciune. Sam îi porunci să se retragă pe celălalt versant al dealului, unde primeau îngrijiri cei răniți grav.

— Nul Nu vreau ză mă dug! spuse Joe și, scoțând un geamăt, se prăbuși ta genunchi,

— Retrage-te! îți ordoni răcni Sam la el, aplecându-se brusc și auzind în aceeași clipa șuieratul unui glonț care-i trecu pe lângă o ureche și se făcu țăndări lovindu-se de trunchiul unui arbore de fier. Sam simți o arsură în braț și în fesă; fusese lovit probabil de bucăți de plastic ricoșate din scoarța copacului.

Joe reuși să se ridice cu greu, ca un elefant bolnav, și se îndepărtă șontâcăind. Din beznă apăru Cyrano de Bergerac; era murdar de praf de pușcă și mânjit de sânge. În mâna dreaptă avea o floretă lungă și însângerată, cu apărătoare semirotundă și un pistol în stânga. În spatele lui, cu părul despletit atârnându-i pe spate, pășea Livy, la fel de pătată și plină de sânge. Ea ducea un pistol și un săculeț cu muniție, iar rolul ei era să încarce pistoalele. Văzându-l pe Sam, Livy zâmbi arătându-și dinții albi care contrastau cu fața înnegrită de pulbere.