Philip Farmer: Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

— Doamne, Sam! Am crezut c-ai murit! Racheta aceea care ți-a lovit casa…

— Aș fi preferat să mă sprijini pe mine în bătălia asta, spuse el.

Atât apucă să spună deși, așa cum se prezenta situația, s-ar fi cuvenit să-și țină gura. Dușmanii reveniră la atac, alunecând și împiedicându-se de mormanele de cadavre sau sărind peste ele. Arcașii rămăseseră fără săgeți, iar pistolarii mai aveau, gloanțe pentru câteva salve. Dar și inamicul își cheltuise praful de pușcă, deși mai avea săgeți.

Joe Miller plecase, iar Cyrano de Bergerac încercă să compenseze absența lui și aproape că reuși. Omul acesta părea un diavol, dovedindu-se agil, flexibil și iute ca și floreta pe care o mânuia. Din când în când, ținând pistolul în mâna stângă, trăgea câte-un foc în fața dușmanului, iar apoi îl ataca pe altul cu floreta, străpungându-l. După aceea, arunca pistolul în spate, iar Livy se apleca să-l ridice pentru a-l reîncărca. Ce mult se schimbase Livy! se trezi Sam gândind. N-ar fi bănuit că avea o asemenea capacitate de mobilizare în condiții cumplite ca acestea. Femeia delicată, deseori bolnăvicioasă, care detesta orice violență, îndeplinea acum îndatoriri care ar fi pus pe goană până și un bărbat.

„Printre aceștia m-aș număra și eu”, gândi el, „dacă aș avea vreme să cuget mai bine.” Mai ales că Joe Miller nu era alături de el să-i ofere protecția fizică și sprijinul moral de care ar fi avut mare nevoie în aceste momente. Cyrano înfipse floreta pe sub scutul pe care, în iureșul atacului, un arab wahhabi îl ridicase prea sus, iar apoi Livy, dându-și seama că trebuia să acționeze, întrucât Cyrano era în imposibilitatea de a face ceva, ridică pistolul, ținti și trase. Cocoșul făcu țeava să vibreze, Livy rezistă reculului și din armă țâșni un norișor de fum însoțit de o flacără, iar arabul se trezi azvârlit înapoi de lovitura care-i smulse o bucată din umăr. Un negru cu o statură impunătoare sări peste trupul căzut, având securea ridicată deasupra capului, iar Cyrano, scoțându-și floreta din cel răpus înainte ca acesta să se prăbușească la pământ, i-o înfipse în mărul lui Adam.

După aceea, dușmanii se retraseră din nou la poalele dealului. Rămaseră în așteptare, fiindcă un vehicul amfibiu masiv, de culoare negru-cenușie, ca un Merrimac, se îndrepta spre ei pufăind. Lothar von Richthofen îl împinse puțin în lături pe Sam, care se dădu imediat la o parte când văzu tubul din aliaj de aluminiu și racheta cu o încărcătură de aproape cinci kilograme de explozibil. Un om îngenunche, Lothar încarcă racheta în țeava aruncătorului și apoi ochi. Lothar se pricepea foarte bine să tragă și racheta pomi, descrise un arc de foc și căzu exact pe botul vehiculului, pe unde răzbătea un firav fascicul de lumină. După ce ascunse namila vreme de câteva clipe, norul de fum se risipi, dus de vânt. Vehiculul se oprise, dar prinse din nou viață, căci turelele cu înspăimântătoarele țevi ale tunurilor cu aburi se rotiră.

— Aflați că proiectilul acela a fost ultimul, îi anunță Lothar. Am face bine s-o ștergem dracului de aici. Nu putem lupta împotriva tunurilor. Știm asta mai bine decât oricine, nu?

Dușmanii se regrupau în spatele vehiculului blindat. Mulți dintre ei scoteau țipete gâlgâite pe care le foloseau și ulmakii, preamerindienii de peste Fluviu, atunci când atacau. Era limpede că Hacking îi înrolase și pe acei ulmaki din teritoriile necucerite de Ieyasu.

Sam constată deodată că nu mai vedea prea clar. Singurele lumini erau cele ale incendiilor și vetrelor deschise de la topitoriile sau turnătoriile care încă funcționau. Norii de ploaie apăruseră pe neașteptate, ca niște lupi porniți să vâneze stele. Peste câteva clipe avea să plouă torențial.

Sam se uită în jur. Fiecare atac rărise rândurile luptătorilor săi. Se îndoia că ar mai fi fost în stare să reziste următorului val, chiar dacă vehiculul amfibiu ar fi rămas încremenit.

Încă se mai dădeau lupte la nordul și sudul câmpiei și de-a lungul dealurilor ce o străjuiau. Strigătele și împușcăturile se mai răriseră.

Câmpia părea mai împânzită de dușmani decât la început. Sam se întrebă dacă Publiujo și Tifonujo se alăturaseră invaziei.

Aruncă o ultimă privire la coca uriașă a vaporului, cu cele două roți cu zbaturi, pe jumătate ascuns de macaralele gigantice. Apoi se întoarse. Îi venea să plângă, dar nu mai avea putere. Lacrimile vor veni ceva mai târziu.

Mai degrabă va sângera de moarte, iar atunci lacrimile nu-și vor avea rostul. Poate când va fi resuscitat…

Orientându-se după lumina incendiilor ce mistuiau câteva colibe risipite pe câmpie, merse împleticit până pe versantul celălalt al dealului. Apoi începu răpăitul ploii. În același timp, un șir de dușmani pomi în goană din flancul stâng, atacându-i. Sam se răsuci și apăsă pe trăgaciul pistolului, însă ploaia stinse scânteia. Ploaia făcu inutilizabile și pistoalele dușmanilor, astfel că acum ele puteau fi folosite doar ca bâte.

Fură atacați cu săbii, sulițe și securi. Joe Miller se azvârli în iureșul luptei, mârâind cu o voce groasă ca a unui urs de peștera. Deși rănit, rămăsese același luptător neînfricat și înspăimântător. La lumina fulgerelor și însoțită de bubuitul tunetelor, securea lui făcu pârtie printre dușmani. Ceilalți săriră în ajutorul lui și, după câteva secunde, supraviețuitorii din Soul City socotiră că nu puteau face față. Erau nevoiți să se retragă și sa aștepte întăriri. De ce să fie uciși acum când victoria era a lor?

Sam și grupul său mai traversară două dealuri. Dușmanii îi atacară din flancul drept. O parte dintre ei se desprinseră din grosul forțelor și alergară înainte pentru a-i doborî pe bărbați și a lua femeile în captivitate, Joe Miller și Cyrano îi înfruntară pe atacatori, care o rupseră la goană, alunecând și împiedicându-se de rădăcinile ude ale ierbii tăiate.

Sam numără supraviețuitorii. Nu-i venea să creadă. Erau doar cincisprezece. Unde dispăruse restul? Era în stare să jure că atunci când dăduse ordinul de a se retrage avea cu el cel puțin o sută de oameni.

Livy se afla tot alături de Cyrano, Cum pistoalele deveniseră inutile, ea se ținea în spatele lui Cyrano și-l ajuta împungând cu sulița când i se ivea prilejul.

Sam era ud si înfrigurat. Se simțea la fel de nenorocit ca și Napoleon in timpul retragerii din Rusia. Pierduse totul, totul! Mica și semeața lui națiune, minele de fier-nichel, fabricile și amfibiile invulnerabile cu tunurile lor cu abur, cele două avioane și miraculosul Vapor! Totul era pierdut! Minunile și cuceririle tehnologiei, Magna Carta și constituția cea mai democratică pe care o cunoscuse vreodată o țară și mult visata călătorie! Pierduse totul!

Și cum? Prin trădare, vânzare josnică!

Bine cel puțin că Ioan nu participase la această trădare. Palatul îi fusese distrug, el pierise sub ruine, mai mult ca sigur. Marele trădător fusese tras pe sfoară.

Încetă să se mai amărască din pricina asta. Era prea înghețat de groaza provocată de bătălie pentru a se gândi și la altceva în afară de supraviețuire. Când se apropiară de poalele munților, își conduse grupul spre nord pană ajunseră de cealaltă parte a barajului. Aveau în față un lac lung de aproximativ un sfert de milă și lat de jumătate de milă, Coborâră de-a lungul lui și după o vreme dădură de un zid gros din beton și, suindu-se pe el, își continuară drumul. Se aflau chiar pe marginea barajului.

Sam făcu câțiva pași încoace și încolo până descoperi un simbol gravat adânc în beton, o cruce diagonală.